mi-aduc aminte...
C. se temea sa nu fiu călugăriţă
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
... insecta LOL
Miez de nuca
Aici este ceva între memoria mea externa si un instrument de lucru...greu de definit :D, dar cu o amprenta destul de personala.
Alte teritorii deschise comunicarii sunt: email-ul (manon at manon.ro), DA Bazar dSign la4jeliboane. Aici, se mai întâmpla cât sunt foarte ocupata sa mai retrag dreptul la comentarii. Nu sterg niciodata comentariile - doar le activez 'au ba.
Posted in: amintiri
mi-o cântat cucu, cântat, cum doamne de l-am uitat?
Posted in: amintiri
Creanga îsi începea Amintirile cu o fraza celebra “Nu stiu altii cum sunt dar eu… “ ei bine, la mine e la fel, doar partea a doua a frazei nu potriveste! Copilaria mea, fara doar si poate, a fost diferita de a tuturor copiilor nu numai din vremea mea… ci din tăte vremurile!!! Tot din ce ma aflu astazi se înnoada în acel punct.
amu’ hiti atenti. Am sa descriu câteva episoade din viata la tară asa cum am aflat-o…
amu’ hiti atenti. Am sa descriu câteva episoade din viata la tară asa cum am aflat-o…
---------------------------------------------------------------------------
Povestire unu
---------------------------------------------------------------------------
Eu, nascuta la oras, cu vorbire curata, fara dialecte de nicaieri am ajuns odata într-un sat din Apuseni. De acolo era bunica unuia din verisorii mei dulci… nu-mi aduc aminte numele satului doar imaginea lui. Era fain. Tot satul era întins ca un fir de apa la baza a doua dealuri în V. Nu tu sosele, masini (atunci caruta era baza). Casa la care stateam avea vaci, bivoli, capre… câine evident legat de gard (la care i-am dat drumul de indata ce nu m-o vazut nime’ )… gaini, pisici… tot felul de oratanii. In mijlocul curtii trona inclusiv o fântâna la care mi-era ciuda ca n-ajungeam sa ma uit.
Ei bine, noi astia pirpirei nu prea stateam în casa… cât era ziua de lunga alergam pe ulita satului. Totul foarte asemanator cu Morometii dar ca pe viu.
Intr-o zi însa, mi-aduc aminte… era o vreme urâta. Nu era de iesit din casa… si unde nu ma pune buna sa ma duc la vecina de ograda dupa oloi. Okay. Zis si facut. În 2 timpi si 3 miscari eram în curtea vecina si îi zic la matusa
- Buna ziua. M-a trimis buna dupa o oala mare.
- Da la ce-i trebe’? s-o apucat de sarmale?
- Nu cred ca sarmale. Parca zicea de ceva placinte
- Placinte? Si ce sa faca cu oala de sarmale la placinte?
- Nu stiu, zic. Asta mi-a zis sa va cer.
Si unde nu-mi da o oala de ajungea pân’ la pamânt :D. De-abia m-am târait-o dupa mine. Când m-o vazut buna din usa… s-a luat de cap, pe urma de burta ca-i salta de râs. Eu foarte nedumerita priveam nestiind ce gresisem. Buna îi spune la matusa-mea:
- Da de zici ca ai adus copchila aiasta? A cui îi?
- E de la Cluj, mama. Fata lui Petrea. N-o mai fost la tara…
Drept e ca matusa-mea ma adusese acolo. Buna îl trimite pe alt verisor la vecina dupa oloi. Si unde nu-l vad ca vine cu o sticluta cu lichid galbui vâscos de pus în tigaie. Ala era oloiul ! LOL
Pentru mine oloi era oala mare. Eiii dar acolo în munti rânduielile sunt altele. Vorba, obiceiurile altele.
Din considerentul ca eram de la oras, no problem ca am facut si alte nastrusnicii de genul “nu-mi dati va rog un pic de bidinea?” – la care omul îmi spune “Un pic de bidinea?!?!… hai sa-ti spun eu cum e cu bidineaua… e ca si cu femeia gravita – esti sau nu esti… numa’ un pic gravida nu se poate ….
Si-asa am ajuns sa învat regionalismele. Preopriuzis nu ca ma interesa… doar ca daca nu… vorbeam paralel, nimeni nu ma întelegea. Nici ei pe mine nici eu pe ei. Regionalismele sunt limbaje dezvoltate in zone cu un anumit grad de izolare.
Concluzia mea: ei bine, cred ca limba e fluida si oamenilor le place sa si-o ajusteaze sa le placa, sa li se potriveasca.
---------------------------------------------------------------------------
Povestire doi
---------------------------------------------------------------------------
Fratii lui taica-meu (Petrea ca asa îl chema :D) locuiau în Turda si erau comercianti. De fapt vânzatori ambulanti (exista deci, nu numai teatru ambulant cu cabotini :D). Acestia semanau, daca vrei un termen de comparatie, cu tiganii, pentru ca era o îndeletnicire nomada. Te duceai cu marfa în spate (alt fel de melci ;)), la târgurile de tara. (de aici si expresia “apoi tăt meri, tăt meri”… în engleza traducere “keep walking” – Johnni Walker :D).
Unul din frati, mai de soi (adica avut), vindea tesaturi, de la satenuri pâna la in, bumbac, stofe de palton, velur, stămburi, văluri, orice te duce scăfârlia. Cu acesta am ajuns eu în satul ”noname” de mai sus :D.
O sora la care tinea taica-meu foarte mult si care avea 3 draci de fete (verisoarele mele de aceeasi vârsta cu sora mea) vindea maruntisuri: naframi, jucarii gen hopa-mitica “stă în cap si se ridica”, mingiute de hârtie umplute cu rumegus si prinse într-un elastic (acum vad la oferta de birotica astfel de jucarii)… turta dulce cu oglinzi integrate în aluatul roz sau alb:), acadele, agrafe, nasturi, inele din table LOL (adica belciuge) si alte stupizenii. Evident ca din aste maruntisuri nu faceai avere. Deci ea era saraca… însa, cum e în natura lucrurilor, aici era de gasit sufletul mai cald, inimos, luminos. Noi cele 2 surori preferam sa ne petrecem vacantele de vara sau iarna la ea, nu la celalalt (desi în cele din urma fiecare-si cerea dreptul).
Pi urma… nu mergeai acolo să stai! Vacantele de vara si iarna erau active. Nu exista târg de ţară la care sa nu fim prezenti. Ne trezeam cu noaptea-n cap pe la 1- 2, dupa ce umpleam IMS-ul cu hodrobelele de vânzare, noi toti copiii asezati deasupra ca si sarmalutele în oala. Si-acum simt mirosul de motorina combinat cu aerul taios si rece al noptilor apusene. “Drumurile” erau prin munti si de la zdruncinaturi… în timpul mersului mai ridicam capul sa vad pe unde suntem. Mi-aduc aminte licuricii ca niste stele cazatoare în fata masinii. Se sinucideau în lumina farurilor :). E o imagine asa ca un flash ce-ti ramâne bine înfipta în capsor.
Tin sa spun ca habar n-aveam geografic unde ne aflam… dar stiam cuvinte cheie (ca în misiunile secrete), mergem la: Sărmaş, Poieni, târgul de fete de pe Muntele Gaina, târgul de la Negreni – dintre cele mai cautate… ooohooo ala de la Sălciua renumit pentru peisagiu etc. Deci batut-am tot ardealul în lung si-n lat când n-atinsesem 14 ani ;).
Ajungeam la destinatie înainte de crapatul zorilor. În munti era asternuta o ceata deasa, groasa de s-o ungi pe chita. În 2 ceasuri trebuia sa-ti ridici cortul (ce-ti spuneam de tigani :D) – no – fugi ada lemne, bate cuie, acopera cu prelata, pune marfa la vânzare pe când apar musterii sa fie totul gata. Si-ncepea distractia.
Târgurile de tara însemnau oameni veniti de peste tot, mirosuri de mâncare, inclusiv berbeci la protap, muzica live, dansuri populare, bautura. Unii vindeau, altii cumparau… sau ambele.
Pentru mine era foarte neclar de ce dadeau banii femeile alea pe năfrămi. Da’ erau la mare cautare. De exemplu foarte greu ma dezbaresem de cuvântul batic. Nu se folosea cuvântul batic. Si o auzeam pe matusa-mea cu texte:
- Ioi aşe cinaşe esti muiere cu năframa aiasta. Iote am si cu pui (adica flori marunte), sau ia aci cu bobi (adica strugure :D). Si unde nu o punea sa încerce live :D
- No vezi, amu arati si tu în rândul lumii ce-a zice omu’ tau când te-o vedea asa făloasă, n-a mai avea ochi pentru alta… si dai toata gama de cuvinte de la ferchesa, ba ca-… parca erau vrajitorii. Uneori nu scapa nici cuvântul ocoş din descriere – deci daca îti cumparai năframă cu pui sigur deveneai ocoş din născare LOL. A nu te da pe-un jeb de cuie tot de-aici din aste descrieri este. Adica esti mândră tare.
La culori nu-i de povestit, iata una demna de retinut – culoare mnerâie (mierie) adica ca si cerul.
Măăăi si erau urâteeee cu crengi LOL… Deci daca voiai sa urâtesti o femeie îi puneai naframa in cap, da’poi când le vedeai cât de încântate se măsurau în oglinda… începeai sa cânti ca si ele, le dădeai apă la moară, cum nu :D. Învatasem si eu lectia si mă-nfigeam la tejghea în vorbe :D. Pe care o vedeam mai săraca îi dădeam năframa mai lesne, la alta prea făloasă o puneam să plăteasca cât nu face :D. Adica marketing. Năframile se cumparau pentru vreun eveniment gen nuntă… botez… …altele doar ca sa nu fie alta în sat mai faina :D.
Nu-i de povestit detalii tehnice gen – unde se usura lumea în târg si în ce fel (oricum animalele erau peste tot (fiind si târg de animale): cai, vaci, porci, iepuri, gaini, oi, miei, etc…deci cu tot ce presupunea sectorul). Nu erau buzi doar brazi :D, asa ca treaba era obla ca funia-n sac – lasam imaginatia sa va zburde cum vrea ea. Un lucru era sigur si de baza – frunza carpatina (precum în reclama lui Udrea) :D.
Despre vestitul mers si gândit ardelenesc auzeam des – “no lasă, meri loşon, nu-i grabă” sau “meri rar în paşi ca tăt acolo ajungi”.
In Turda cele 3 verisoare împreuna cu sora-mea mergeau în centru la agatat – dar se spunea – mergem pe floaşter. Matusa-mea mai zghiera în urma – va sta capul la iubit ca la miel mintea dupa măcris primăvara. Deci dificil de înteles pentru mine ambele exprimari deoarece în oi n-aveam experienta.
… am batut câmpii destul :D… idea ce se desprinde de aici – ardeleneasca trebuie auzita ca întreg pentru melodicitatea si aerul ei (daca mai este). Jaba o scoti din context ca îi piere farmecul. Mai este câte unul gen Grigore Lese ce e de acolo, om dintr-o bucata, nu l-o schimbat nici vremurile nici vedetismul. Merita ascultat cum graieste / horeste – chiar îi fain de tăt.
Nu gândească tăt omu
C-a trăi cât pământu
Si-a face ce-i gându
A trăi o zi, o două
Si s-a duce ca si-o rouă
A trăi vo două, tri
Ca s-o rouă s-a topi.
C-a trăi cât pământu
Si-a face ce-i gându
A trăi o zi, o două
Si s-a duce ca si-o rouă
A trăi vo două, tri
Ca s-o rouă s-a topi.
Negrul si martele ciocolatiu
Posted in: amintiri
Ce-i mai încântator ca O negresa rotunda asortata cu carouri patrate... si venita sa ne arate numarul, nu fara posetuta cu model floral de dimensiune corespunzatoare standardelor actuale (adica tip sac:D). O imagine deosebit de pitoreasca, nu-i asa?
Stiti, la negri nucleul fiecarei celule e saltaret :D. Poti pune o caramida peste si caramida va începe sa danseze independent de vointa lui... iar vocea... oooo ea îsi are cartierul general undeva în strafundul fiintei, corzile vocale vibrând doar pentru a amplifica volumul. N-am vazut negru care sa nu se miste semi-bestial* (bengos maybe), indiferent de greutate sau vârsta, si sa nu aibe o voce de sa-ti bati copiii cu basca uda :D. Si-apoi, îmi place atitudinea lor. E o combinatie de sinceritate, mândrie, lejeritate, si un uman pe care nu-l gasesti la super-cizelatii europeni.
O sa va întrebati probabil unde am cunoscut eu negri? Ei bine, am vazut slava domnului. Intradevar acum sunt mai putini fata de câti am vazut în copilarie. Era vremea ceausista când veneau la noi pentru studii. Calatoreau ca si pasarile, venind din tarile calde?!?!... numite mai precis tarile lumii a treia. Studenti fiind la medicina, unii faceau practica la Dermatologie. Mai întotdeauna se iscau rumori, zvonuri ce în final se materializau prin copii nascuti în secret, copii ce erau (ghinion LOL) mai negri ca tiganii etc.
O sa povestesc câteva din pataniile mele... (deci capitolul amintiri)
Maica-mea avea un talent deosebit în a face demonstratii studentilor veniti în practica, motiv pentru care, eram obisnuita sa o vad un centrul unui ciorchine de oameni. Vocea ei cristalina cu un timbru aparte o recunosteam din orice colt al clinicii. Cred ca îmi ascutisem de atunci bine de tot urechile. Vorbea clar si raspicat în timp ce mânuia în aer seringile, alifiile, pansamentele si alte acareturi. N-aveam voie sa deranjez astfel de întruniri, asa incât, ori eram plecata afara, ori daca era vreme urâta fugeam ca bezmetica pe coridoare doborând oamenii de pe picioare :D. Ma distram deseori la sedinte de acest gen deoarece se lasa cu câte un lesin la vreo fata blonda slaba de înger, ba chiar si baieti muieriti :D si-atunci prioritatile bolnavilor se schimbau LOL.
La o astfel de întrunire am fost surprinsa odata de un student, ce m-a luat separat, s-a aplecat spre mine soptindu-mi câteva vorbe. Din cauza negrului aparut brusc în fata ochilor am facut instinctiv un salt în spate speriata. El, foarte linistit nu s-a retras, din contra statea ciuci în fata mea si... mi-a întins un baton de ciocolata. Ambalajul era negru precum omul cu pricina :D si avea înscris cu litere mari rosi conturate cu auriu MARS. Cu siguranta însa, nu ciocolata ma facea sa-mi împreun sprâncenele puternic, ci mâna omului, caci atunci când a deschis palma, culoarea roz-portocaliu precum a albilor nu corespundea cu ce-mi imaginasem eu despre negri (aveam o mini teorie. Mi-o creasem singura. Concluzionasem ca negri s-au nascut albi ca si noi, doar ca... acolo de unde vin cum sunt plaje intinse si oceane. Copiii nascuti sunt uitati în nisip de mamele lor plecate dupa mâncare prin jungla. Si astfel ei se bronzeaza. Prin prajire se fac negri :D. Totul se lega în capul meu LOL Ma rog, era una din mini filozofiile copilariei mele.)
Batonul MARS stralucea pe acea piele ce ar fi trebuit sa fie neagra si nu era! Curios, palmele si talpile negrilor sunt la culoare natur. Il priveam derutata - ce sa fac?!?! Nu obisnuiam sa refuz ce primeam. Oamenilor le facea chiar placere sa fie generosi - poate pentru ca eram fiica asistentei si prin intermediul meu primeau o vorba buna, indirect ;). Mi-am desprins putin privirea de la palma lui, am ridicat ochii, fata lui tuciurie era exact în dreptul meu, iar ochii mari îngrozitori de albi (prin contrast desigur), brazdati de vinisoare rosii. Hmmm îmi schimbasem expresia privirii din deruta în teama... apoi, ochii mi-au picat pe zâmbetul lui larg. L-am studiat prelung si fix (copiii nu stiu sa fie discreti :)). Era un zâmbet de om bun. Nici nu sesizasem ca-mi ramasese gura deschisa - de uimire probabil :D.
Ora 10 a batut omul negru A Venit... (era un cântec, ce-mi ticaia acum în cap... trebuia sa nu ma prinda!!! când colo, no LOL)
Am întins timid palma mica si am luat MARS-ul din mâna lui fara sa-mi desprind privirea de la gingia rosie ce-mbraca dintii indecenti de albi. Atunci, cu un curaj si o bucurie neînteleasa, m-a prins zdravan în brate si ma ridicat. Nici n-apucasem sa zic nimic, când m-am vazut luata pe sus, deasupra captetelor celor prezenti si ma învârtea de nebun. Am început sa chicotesc scotând sunete suieratoare, el râdea zgomotos si puternic de rasuna toata cladirea. Toti studentii, maica-mea, bolnavii prezenti si-au întors privirea spre noi :D. De data asta nu lesinase nimeni, era chiar mai rau :D. Maica-mea a luat initiativa. A venit i-a zis 2 vorbe si mai apoi m-a luat pe mine în camera de garda la instructaj. "- Nu ai voie sa primesti nimic sau sa vorbesti cu negri. Ai înteles?" Taceam mâlc. Tocmai ce înghitisem pe nerasuflate ciocolata MARS. Nu mâncasem în viata vietii mele ceva mai bun si grozav:D.
Lucrurile nu s-au oprit aici. În acea seara mama mea era de garda. Undeva dupa ora stingerii dupa ce a verificat toate saloanele, în jurul orei 12 noaptea, a iesit pe coridor pentru un tratament la unul dintre cei internati de urgenta. Trebuiau injectii din 4 in 4 ore.
Coridoarele Dermatologiei erau lungi sau poate asa-mi apareau mie din considerentul ca eu eram marunta rau. Luminile complet stinse. Nici cele stradale nu functionau - ce mai, vreme ceausista - economia - era cuvântul de ordine. Doar luna îsi arunca gratuit razele palide drept orientare. În acel negru bocna de sa-l tai cu cutitul, în timp ce pasea grabita spre un întrerupator, maica-mea zareste înaintând spre ea doua bete albe prinse în jos de o un butuc miscator. Betele se flexau, saltau rebel în aer. Pareau vii. Maica-mea a întapenit. "- Dracul Gol mi-a iesit în cale, si-a zis... ce sa fie altceva?"... si-si agita mâinile în aer în forma de cruce soptind pentru ea câteva cuvinte crestine. Cu toata spaima, s-a apropiat de obiectul în miscare si a prins zdravan de bete. S-a auzit un strigat si o zbatere. Ahaaa deci are si glas! Asta e Aghiuta. A ridicat instinctiv mâna, iar obiectul s-a rasturnat cu 180 de grade în fata ei. Avea glas de om, vorbea stâlcit o româneasca nestiuta, iar ce putea deslusi pipaind din nou în întuneric era ca un tricou de bumbac alb. Lunecând cu mâna dincolo de pata alba constata ca se continua - asta o fi coada îsi zise înspaimântata în gând. Cu inima cât un purice a atins întrerupatorul.
Pank. Sa se faca lumina!
... si lumina risipi pe data misterul :D. Negrul nostru îsi facea exercitiile de jungla la ora l noaptea, mergând lejer în mâini, la ora la care n-ar fi trebuit sa miste nici tipenie de om pe coridoare. Capul talpile, mâinile practic invizibile în întuneric :D. "- Nu pot fara miscare" - declara el într-o româneasca salbaticita :D. E normal la o adica. Sau poate era forma lui de somnabulism :D.
----------------------------------------------
Recent C. îmi spunea o stire de la campionatele mondiale de fotbal din Africa de sud. Cei care au fost prezenti si au avut contacte sexuale, spre binele lor e indicat sa-si faca testul HIV, deoarece 3 din 5 negri sunt suspecti de boli cu transmitere sexuala(venerice) inclusiv SIDA. Lumea a treia era... parese nu s-a schimbat prea mult. Educatia sexuala e precara în acea zona iar datele statistice suna îngrijorator.
----------------------------------------------
* se cere o rectificare la cuvântul bestial (cineva tocmai ce mi-a atras atentia sa verific dictionarul desi în limbajul colocvial altul este întelesul ;)). Deci bestial = adj. De bestie, ca de bestie; de o cruzime feroce; animalic, sălbatic, fioros. Aici in context trebuie luat doar sub intelesul de "salbatic" - necizelat - adica nu acel produs pe care de obicei scoala îl slefuieste.
Între brazi
Posted in: amintiri
Se spune, ca multe din apucaturile maturitatii, bune sau rele, trebuiesc cautate ca justificare în copilarie. Si sa vreau, nu pot sa dezmint :). Asa este! N-am realizat importanta copilariei… nu atunci, caci eram prea preocupata de trairea momentului :D... abia timpul raschiat a asezat lucrurile într-un anume fel pe acel teritoriu foarte solid cladit. Tot ce a venit ulterior a crescut peste, precum iarba sau buruienile pe un pamânt fertil.
Mai nou, ma întorc destul de des la acea perioada, deoarece, orice ating reprezinta o masura a unor radacini bine înfipte undeva în strafundul fiintei mele si care, culmea, si-au dezvoltat încrengaturi pâna la suprafata. Daca nu aveam acele radacini nu va povesteam, nu va aratam, nu va desenam, anumite aspecte. Putini sunt cei care rezoneaza instinctiv în fata Naturalului… si nu din snobism… sau pentru o asa zisa “moda eco”.
La mine copilaria ruleaza pe o frecventa fixa ©… bine definita. Ca si radioul am undeva o rotita into-->Vizibila, cu care pot intra direct pe acel canal. Pot sa ma întorc în timp, în orice punct. Mai sus de frecventa © e zgomotul strazii, TV-ul si vocile umane (vacarmul as putea spune), uneori de un facil imposibil de suportat, mai jos de ea, e o zona grea (ignorata sau evitata cu buna stiinta, de marea majoritate). Dar o sa ocolesc o târa zona frecventelor pentru ca aici ne putem prinde urechile ghinishor… mai bine ma opresc la gradina mea cu brazi.
Eram un ghemotoc de fata nu mai mare de un metru înaltime. Purtam sosetute albe, si sandalute de lac. Rochitele preferate erau ca de balerina. Una foarte vaporoasa dintr-un voal albastru cu buline albe si alta dintr-un voal galben cu desu din saten superlucios galben. Totul în jur era mai înalt decât mine, mai putin: fluturii, gâzele, pasarile, furnicile si anumite flori. În inconstienta mea, habar n-aveam ca, eram stapâna unui tinut foarte special, sub forma unei gradini imense, terasate, cu alei pe fiecare nivel si scari ce serpuiau de la amfiteatrul Dermatologiei direct la platoul plan de la spitalul TBC. Imensa gradina în loc de mesteceni, plopi sau artari, era populata cu brazi… dar nu asa cum vedeti în filme, nu brazi de craciun… nooo, brazi mai înalti de un bloc cu 10 etaje. N-am mai vazut nicaieri asemenea brazi. Erau plantati în asa fel încât degetele crengilor tepoase se atingeau usor în balansul vântului. În acesta gradina de brazi mi-am petrecut ani întregi de zi lumina. Îi cunosteam toate scorburile, toate cuiburile... Fluturii îi prindeam fara plasa. Aveam o tehnica speciala si îi culegeam direct de pe floare, dar nu înainte de a le vedea trompa, ca o spirala infinita, cum se desfacea si se strângea.... Phhhiu stricam toate cuiburile de furnici ca mai apoi sa le urmaresc cum reconstruiesc.
Acuma stau frumos pe acest scaun din fata calculatorului si aud bâzâitul monoton al ventilatoarelor sau discurilor învârtitoare HDD. Atunci ascultam simfonia, niciodata identica, a brazilor. Cunosteai tipul de vreme si daca erai orb… trebuia doar sa îti ascuti urechea bine sa decriptezi mesajul sonor din aer. Nu stiu sa fi fost vreodata pe deplin liniste… oricum acea padure verde era îmbâcsita de zburatoare. Din lipsa de ocupatie principala mea pasiune era lumea ce o aveam in fata. Urmaream cu atentie cuiburile pasarilor si furam din’adins pui si îl aduceam la maica-mea sub textul "l-am gasit cazut din cuib" :D. Motiv pentru care am crescut la pasari de nu m-am vazut :). Alt truc: învatasem sa-mi fac radiou natural. Într-o cutie de chibrituri închideam un bondar si scuturam cutia :D... ce-mi trebuia mai mult? Ce TV?... ce internet? Le dregeam eu cumva... nu era loc de plictis credeti-ma. Eram in perfecta rezonanta cu tot ce ma înconjura.
Acum, ca am povestit putin despre radacini, sa vedem si încrengaturile actuale care ma fac sa ma opresc si sa zâmbesc :). Ramânem tot în zona combinatiei om-natura. Sa vedem cum...
Un alt lucru care îl vad cu ochiul liber: pasiunea. Nu trebuie decât sa ma uit la metoda de lucru :).
Data viitoare poate exploatez alta zona a experientelor sonore.
Leganat
Posted in: amintiri
Amintirile uneori prind gust de apa placut sarata.
La Belle azi ascultam melodia aceasta care la mine are o semnificatie aparte. N-as putea sa spun vârsta exact, dar eram mica (2-max. 3ani). Traiam într-o camaruta de 9mp ce avea un colt pentru aragaz cu butelie dar nu avea baie. Baia era undeva intr-un capat de coridor lung, unde erau usi de o parte si alta, din 3 in 3 m. In camaruta de 9mp încapuse pe lânga aragaz, un pat de 120cm si 2 geamantane pe post de dulap de haine. Acela a fost maximul ce-l vazusem si nu-mi imaginam ca ar fi nevoie de mai mult. Mama mea îl trântise de pereti pe cel responsabil cu distribuirea locuintelor (ILL) pentru a obtine dreptul sau. Era foarte multumita ca primise si-atât.
Eram noi 3 - ea, eu si sora mea mai mare cu 4 ani. Acolo am stat pâna la vârsta de 9 ani. Ca un semn al linistii interioare pe care o capatase, mama mea cânta mult... cânta melodi cu sau fara text, multe îngânate. Avea o voce calda si placuta. Mi-aduc aminte ca se aseza în pat cu picioarele întinse, iar pe mine ma tinea pe spate cu o pernita mica sprijinita de talpa piciorului sub cap si ma legana încetut. Linistea ei ajungea la mine. Masuram cu privirea colturile camerei albe, priveam becul gol fara abajur, si ascultam muzica... Era frumos, era... deosebit. Undeva mai târziu pe la 5 sau 6 ani am primit un radio de care trebuia sa am grija... dar asta in alt episod. (articol în curs)
:)
Memorii (post)natale.
Posted in: amintiri
Ati pastrat în memorie anumite Flash-uri vechi de când va stiti – frânturi de imagini visual - auditive - adulmecative :D? Eu am astfel de aduceri aminte. Voi încerca sa le scriu... încetut, în timp. Stiu, n-ajuta la nimic, dar ar fi mare pacat sa le pierd.
-------------------------------------------------------
O femeie îmbracata cu un pardesiu negru, lung pâna la genunchi, cu pantofi clasici închisi în siret si fara tocuri înalte, dar masive, mergea cu pas grabit în josul unei alei întunecate. Era intuneric bezna. Apa curgea siroaie pe strazi. Câteva reflexe de lumini pâlpaiau în oglinda apei prezenta peste tot în jur. Femeia era speriata. Tinea de mânuta un copil iar pe mine ma tinea dupa ceafa soptindu-mi destul de des:
- E potop.
O strângeam cu ambele mânute de frunte. Pe cap purtam ceva ca o punga de naylon. Ploua intens. Apa sus. Apa jos. Si negrul noptii prinzând licariri ciudate în acea entitate umeda. Picurii loveau punga des, supraestimând sunetul apei, ce-l auzeam puternic ca o toba direct în urechi.
Era o imagine a inundatiilor... asta e ce îmi aduc aminte.
-------------------------------------------------------
Dimineata devreme.
Ora 5:30.
Locuiam pe Albac în blocul unde se afla actualmente Politia. Mama mea ma tinea de mânuta si grabeam pasul catre autobuzul 33. Trebuia sa ajunga sa ma lase la gradinita si apoi sa nu întârzie la serviciu. Fiecare pas al ei erau 3 pasi de-ai mei. Fugeam iute pe lânga ea, din când în când facând un salt al strengarului, nu carecumva sa pierd ritmul.
Cu toate ca eram un dop de om, mica cât o lingura zdravana, aveam ochii mari si foarte patrunzatori… gura o uitam deseori deschisa ca într-o meditatie neterminata. De fapt credeam ca vorbele celor mari trebuiesc înghitite si cum altfel, nu? Un atu aparte îl constituia vocea. Gaseam rostirea cuvintelor, înca de la începutul începuturilor, ca pe ceva foarte important, lucru ce ma facea sa rostesc cu mare atentie ce auzeam, dar într-un mod demonstrativ (teatral). Pentru litera “P” aveam un fel aparte de pronuntie. Era un P – plin, însotit de o explozie de aer. APHHHA si PHHHÂINE fusesera primele mele cuvinte rostite pe asta lume! Era imposibil cine ma auzea vorbind, sa nu întoarca capul sa ma priveasca. Plus ca, nu întelesesem notiunea de soapta. Vorbeam întotdeauna raspicat si tare.
Urcam în autobuz. In colt statea o taxatoare, o doamna cu parul de culoarea vulpii sirete. Mama mea cumpara bilet, îl perfora si ne asezaram pe scaun. Erau putini oameni în autobuz, poate nici cât doua mâini adunate. Aerul rece al diminetii ma trezise. Eram înca la vârsta în care n-apucasem sa-nvat nimic din prefacatoria umana. Ca un stop cadru al trecutului, vad în minte lumina, fetele oamenilor. Cum stateam în brate la mama mea, parul roscat al taxatoarei, stralucea ca un bec de cupru si nu-mi dadea pace. Cu o voce ascutita dar foarte apasata o întreb pe maicamea:
- Mama, tanti ce a patit la par? Oare la ars? Numai daca îl bagi în foc se face de culoarea focului, nu-i asa?
:D
Evident eram singura graitoare din masina :D. Toate privirile din autobuz se întoarsesera catre doamna cu pricina. Maica-mea nici nu observase acel personaj desi, cumparase bilet, ca sa vezi ce ti-e si cu oamenii mari. In acest moment îsi încrucisasera privirile, si schitând un surâs cu doamna taxatoare de genul "e copila… nu va luati dupa ea" si îmi sopteste mie, astfel încât informatia sa ramâna între noi:
- Doamna si-a vopsit parul.
- Si tu de ce nu te vopsesti niciodata?
A venit raspunsul meu promt ce s-a auzit, again, în toata masina. Oamenii începusera sa zâmbeasca cu coltul buzelor. Ca sa-mi distraga atentia, maicamea ma întreaba ce am mai învatat la gradinita.
- Aaaa, pai ne-a învatat un cântec despre primavara.
Eram tipul copilului fara nici un fel de inhibitii / prejudacati. Cântecul “primavara” îmi placuse. Cântam mai tot timpul, motiv pentru care, vocea nu era întocmai a unui copil de vârsta mea. Era bine formata, armonioasa, cu volum. Si unde sa mai pun ca nu era nevoie sa fiu rugata sa cânt
"Vine vine primavara
Se asterne-n toata tara
Floricele pe câmpii
Hai sa..."
Ca un facut, oamenii mari din autobuz mai întâi timid, mai apoi surâzatori, începusera sa cânte de-odata cu mine, lucru ce ma determinase sa cânt mai vârtos. Timp de doua statii le tinusem companie în cântec. La coborâre maica-mea m-a luat în brate, în timp ce eu faceam bezele de dupa umarul ei la toti cei prezenti în masina. :D :D culegând toate zâmbetele. Îmi placuse de ei, doar intrasera în jocul meu infantil. Redevenisera copii pentru 5 min. :)
Asa aratam eu undeva la câtiva anisori.
- Tu de ce nu te vopsesti? a venit întrebarea de la omul meu. :D
Viseaza de o viata sa ma vada roscata, sau culoare de pruna coapta(ce fain suna :))... în timp ce eu, ma visez blonda. Urasc idea de a avea doar par lung sau par scurt. Parul merita modelat în culoare, forma zilnic. As putea rezolva aceste incertitudini de aspect foarte simplu – cu peruci. Si-asa îmi plac la nebunie (seman cu Warhol la preferinte). Sper sa vie' ziua în care sa-mi cumpar peruci din par natural, din toate culorile si frizurile posibile. Le-as pune pe globuri rotunde de sticla si in fiecare dimineata as proba una din ele. Parul, consider eu, schimba foarte mult fizionomia unei persoane, doar când nu-l ai nu mai schimba nimic :D.
-------------------------------------------------------
O femeie îmbracata cu un pardesiu negru, lung pâna la genunchi, cu pantofi clasici închisi în siret si fara tocuri înalte, dar masive, mergea cu pas grabit în josul unei alei întunecate. Era intuneric bezna. Apa curgea siroaie pe strazi. Câteva reflexe de lumini pâlpaiau în oglinda apei prezenta peste tot în jur. Femeia era speriata. Tinea de mânuta un copil iar pe mine ma tinea dupa ceafa soptindu-mi destul de des:
- E potop.
O strângeam cu ambele mânute de frunte. Pe cap purtam ceva ca o punga de naylon. Ploua intens. Apa sus. Apa jos. Si negrul noptii prinzând licariri ciudate în acea entitate umeda. Picurii loveau punga des, supraestimând sunetul apei, ce-l auzeam puternic ca o toba direct în urechi.
Era o imagine a inundatiilor... asta e ce îmi aduc aminte.
-------------------------------------------------------
Dimineata devreme.
Ora 5:30.
Locuiam pe Albac în blocul unde se afla actualmente Politia. Mama mea ma tinea de mânuta si grabeam pasul catre autobuzul 33. Trebuia sa ajunga sa ma lase la gradinita si apoi sa nu întârzie la serviciu. Fiecare pas al ei erau 3 pasi de-ai mei. Fugeam iute pe lânga ea, din când în când facând un salt al strengarului, nu carecumva sa pierd ritmul.
Cu toate ca eram un dop de om, mica cât o lingura zdravana, aveam ochii mari si foarte patrunzatori… gura o uitam deseori deschisa ca într-o meditatie neterminata. De fapt credeam ca vorbele celor mari trebuiesc înghitite si cum altfel, nu? Un atu aparte îl constituia vocea. Gaseam rostirea cuvintelor, înca de la începutul începuturilor, ca pe ceva foarte important, lucru ce ma facea sa rostesc cu mare atentie ce auzeam, dar într-un mod demonstrativ (teatral). Pentru litera “P” aveam un fel aparte de pronuntie. Era un P – plin, însotit de o explozie de aer. APHHHA si PHHHÂINE fusesera primele mele cuvinte rostite pe asta lume! Era imposibil cine ma auzea vorbind, sa nu întoarca capul sa ma priveasca. Plus ca, nu întelesesem notiunea de soapta. Vorbeam întotdeauna raspicat si tare.
Urcam în autobuz. In colt statea o taxatoare, o doamna cu parul de culoarea vulpii sirete. Mama mea cumpara bilet, îl perfora si ne asezaram pe scaun. Erau putini oameni în autobuz, poate nici cât doua mâini adunate. Aerul rece al diminetii ma trezise. Eram înca la vârsta în care n-apucasem sa-nvat nimic din prefacatoria umana. Ca un stop cadru al trecutului, vad în minte lumina, fetele oamenilor. Cum stateam în brate la mama mea, parul roscat al taxatoarei, stralucea ca un bec de cupru si nu-mi dadea pace. Cu o voce ascutita dar foarte apasata o întreb pe maicamea:
- Mama, tanti ce a patit la par? Oare la ars? Numai daca îl bagi în foc se face de culoarea focului, nu-i asa?
:D
Evident eram singura graitoare din masina :D. Toate privirile din autobuz se întoarsesera catre doamna cu pricina. Maica-mea nici nu observase acel personaj desi, cumparase bilet, ca sa vezi ce ti-e si cu oamenii mari. In acest moment îsi încrucisasera privirile, si schitând un surâs cu doamna taxatoare de genul "e copila… nu va luati dupa ea" si îmi sopteste mie, astfel încât informatia sa ramâna între noi:
- Doamna si-a vopsit parul.
- Si tu de ce nu te vopsesti niciodata?
A venit raspunsul meu promt ce s-a auzit, again, în toata masina. Oamenii începusera sa zâmbeasca cu coltul buzelor. Ca sa-mi distraga atentia, maicamea ma întreaba ce am mai învatat la gradinita.
- Aaaa, pai ne-a învatat un cântec despre primavara.
Eram tipul copilului fara nici un fel de inhibitii / prejudacati. Cântecul “primavara” îmi placuse. Cântam mai tot timpul, motiv pentru care, vocea nu era întocmai a unui copil de vârsta mea. Era bine formata, armonioasa, cu volum. Si unde sa mai pun ca nu era nevoie sa fiu rugata sa cânt
"Vine vine primavara
Se asterne-n toata tara
Floricele pe câmpii
Hai sa..."
Ca un facut, oamenii mari din autobuz mai întâi timid, mai apoi surâzatori, începusera sa cânte de-odata cu mine, lucru ce ma determinase sa cânt mai vârtos. Timp de doua statii le tinusem companie în cântec. La coborâre maica-mea m-a luat în brate, în timp ce eu faceam bezele de dupa umarul ei la toti cei prezenti în masina. :D :D culegând toate zâmbetele. Îmi placuse de ei, doar intrasera în jocul meu infantil. Redevenisera copii pentru 5 min. :)
Asa aratam eu undeva la câtiva anisori.
- Tu de ce nu te vopsesti? a venit întrebarea de la omul meu. :D
Viseaza de o viata sa ma vada roscata, sau culoare de pruna coapta(ce fain suna :))... în timp ce eu, ma visez blonda. Urasc idea de a avea doar par lung sau par scurt. Parul merita modelat în culoare, forma zilnic. As putea rezolva aceste incertitudini de aspect foarte simplu – cu peruci. Si-asa îmi plac la nebunie (seman cu Warhol la preferinte). Sper sa vie' ziua în care sa-mi cumpar peruci din par natural, din toate culorile si frizurile posibile. Le-as pune pe globuri rotunde de sticla si in fiecare dimineata as proba una din ele. Parul, consider eu, schimba foarte mult fizionomia unei persoane, doar când nu-l ai nu mai schimba nimic :D.
Romantica banca din parc
Posted in: amintiri
No bun. In sfârsit am ajuns la sectorul amintiri. Dumnezeule de câti ani îmi doresc sa scriu povestioare-prostioare de acest gen. Sincer nu înteleg de ce îmi doresc acest lucru?!?! O enigma totala... dar acest teritoriu suporta multe:). Tin mult la aceste amintiri, as vrea sa nu se piarda... si-apoi sunt ale mele...
Stiti amintirile, de felul lor, sunt asa mai plimbarete, revin în cap te si miri în ce momente. Au ele asa, un trigger aparte plasat într-un loc nestiut si în conditii propice PANC trec de pe OFF pe ON.
Azi am iesit cu omul meu la masa. Nu iesim des, asa încât avea miros de sarbatoare, mai ales din cauza albului spart (cum se zice in tipar) de la ninsoarea ce si-a pus afisul cu non-stop pâna vine Craciunul [alb de sa-ti trasforme irisul în orbeata, de sa arati precum statuile antice fara pupila marcata]. Ca sa fiu sigura ca nu ratez o astfel de unicitate a zilei mi-am luat si aparatul foto cu mine. Am mâncat la micii mei chinezi, care ma hranesc sârguincios, deja de ani de zile, si am plecat spre parcul mare. Tin enorm acest parc sa nu dispara. Mi-e ciuda pe americani dupa ce ma vazut New York-ul cu imensitatea Parcului Central (vezi postul de mai jos). E drept ca între zgârie norii lor e zgârie brânza de verdeata, da’ no.
In fine, parcul era superb de curat. Totul imaculat. Bancile purtau toate sepcuta de 10 cm alba, ne-atinsa. Nici prin cap nu-mi trecea sa le încep eu… sunt friguroasa din fire, asa ca privesc recele de la distanta, nu-l ating niciodata. În tot acest timp omul meu îsi desfasura talentul de fotograf al bancilor virgine... iar eu, privindu-l, mi-adusei aminte de o întâmplare. Era acu’ multi ani, vreo 7 sau 10?!?! Chiar n-are importanta. Noi avem o relatie speciala cu acest parc si dealul Cetatuii de lânga. A fost teritoriul nostru de lapte si miere, ne-a slujit fara împotrivire multi ani. Ar merita sa-i aduc ofrande, sa-i cânt imnuri :D. Aici cica pierdeam vremea înainte de vreun examen, citind. Ce citeam n-are rost de povestit. Având acest statut aparte, multe momente mai deosebite se înfiripara aici.
Odata, mi-aduc aminte perfect, parca era ieri... Calin a venit de la Bucuresti si ne-am înteles sa ne întâlnim la locul nostru stiut, adica în Parc. Zis si facut. Era o zi superba de vara. Toata lumea era la plimbat amici, pisici, catei, purcei… prin parc. Apare omul meu agale, pe carare, un zâmbet din cap pâna-n picioare. Eu îi cumparasem o prajitura de la cofetaria Jazz de pe colt (era surpriza mea :)). Dupa euforia revederii ne asezam frumusel pe o banca si îl intreb cum e?… cum a fost? N-as putea sa va zic exact discutia, nu ma ajuta memoria. Ca sa îmi povesteasca pe întelesul meu s-a întins pe spate pe banca si si-a pus capul în poala mea. In acest fel ma privea direct în ochi când îmi povestea. Era obosit, venise toata noaptea cu trenul… pe fondul monoton al vorbele lui, combinate cu ale mele la un moment dat ramasesera doar cele cristalin feminine valabile :D. Îl privesc. El închisese ochii si în nici 5 min. a adormit. Okay… Manon statea cuminte si privea lumea ce curgea în sus si în jos pe alee. Doar ca oboseala si-a spus cuvântul si dintr-un somn linistit, s-a transformat într-unul adânc, însotit cu sforaituri suieratoare. UPS… eram într-o deruta totala. Sa-l trezesc?!?! Cum sa fac asa ceva… era frânt de oboseala! Lumea trecea pe lânga noi. Sunetul sforaiturilor era de neacoperit. Toti întorceau capul catre noi. Pozitia mea a la Pieta lui Michelangelo era de un comic greu de surprins. Imi plimbam mâna peste gurita lui da de mai estompez ceva. Nici vorba. Începusem sa zâmbesc oamenilor curtenitor-întelegator… de fapt ei aveau niste mutre greu de imaginat. Normal, asta era o pozitie a îndragostitilor dar cu un efect neasteptat :D. Într-un final m-a pufnit râsul. N-am mai reusit sa ma abtin. Burta mea salta de râs – caci am uitat sa zic, eu râd sanatos, visceral, din abdomen… iar omul meu în acel moment a deschis ochii, pierdut si somnoros întrebându-ma soptit. "- Am dormit?" Oh my… mai tare a fost rafala mea de râs. L-am luat frumusel de dupa talie:D, am chemat un taxi si am mers acasa. Abia acasa cred ca i-am putut povesti ce se întâmplase.
----------------------------
... aici firul amintirii s-a rupt, Calin continua sa faca poze la bancile albite, apoi a trecut la copaci si statui. Ne-am amuzat de niste catei ce sa jucau în zapada... apoi ne-a plimbat pe marginea lacului si am facut poze la rate si porumbei. Daca aveam pâine as fi tinut porumbeii în palma. Asa m-am multumit sa-i privesc la picioarele mele lipaind. Zburatoarele cerului domesticite. (poate adaug si poze)
Stiti amintirile, de felul lor, sunt asa mai plimbarete, revin în cap te si miri în ce momente. Au ele asa, un trigger aparte plasat într-un loc nestiut si în conditii propice PANC trec de pe OFF pe ON.
Azi am iesit cu omul meu la masa. Nu iesim des, asa încât avea miros de sarbatoare, mai ales din cauza albului spart (cum se zice in tipar) de la ninsoarea ce si-a pus afisul cu non-stop pâna vine Craciunul [alb de sa-ti trasforme irisul în orbeata, de sa arati precum statuile antice fara pupila marcata]. Ca sa fiu sigura ca nu ratez o astfel de unicitate a zilei mi-am luat si aparatul foto cu mine. Am mâncat la micii mei chinezi, care ma hranesc sârguincios, deja de ani de zile, si am plecat spre parcul mare. Tin enorm acest parc sa nu dispara. Mi-e ciuda pe americani dupa ce ma vazut New York-ul cu imensitatea Parcului Central (vezi postul de mai jos). E drept ca între zgârie norii lor e zgârie brânza de verdeata, da’ no.
In fine, parcul era superb de curat. Totul imaculat. Bancile purtau toate sepcuta de 10 cm alba, ne-atinsa. Nici prin cap nu-mi trecea sa le încep eu… sunt friguroasa din fire, asa ca privesc recele de la distanta, nu-l ating niciodata. În tot acest timp omul meu îsi desfasura talentul de fotograf al bancilor virgine... iar eu, privindu-l, mi-adusei aminte de o întâmplare. Era acu’ multi ani, vreo 7 sau 10?!?! Chiar n-are importanta. Noi avem o relatie speciala cu acest parc si dealul Cetatuii de lânga. A fost teritoriul nostru de lapte si miere, ne-a slujit fara împotrivire multi ani. Ar merita sa-i aduc ofrande, sa-i cânt imnuri :D. Aici cica pierdeam vremea înainte de vreun examen, citind. Ce citeam n-are rost de povestit. Având acest statut aparte, multe momente mai deosebite se înfiripara aici.
Odata, mi-aduc aminte perfect, parca era ieri... Calin a venit de la Bucuresti si ne-am înteles sa ne întâlnim la locul nostru stiut, adica în Parc. Zis si facut. Era o zi superba de vara. Toata lumea era la plimbat amici, pisici, catei, purcei… prin parc. Apare omul meu agale, pe carare, un zâmbet din cap pâna-n picioare. Eu îi cumparasem o prajitura de la cofetaria Jazz de pe colt (era surpriza mea :)). Dupa euforia revederii ne asezam frumusel pe o banca si îl intreb cum e?… cum a fost? N-as putea sa va zic exact discutia, nu ma ajuta memoria. Ca sa îmi povesteasca pe întelesul meu s-a întins pe spate pe banca si si-a pus capul în poala mea. In acest fel ma privea direct în ochi când îmi povestea. Era obosit, venise toata noaptea cu trenul… pe fondul monoton al vorbele lui, combinate cu ale mele la un moment dat ramasesera doar cele cristalin feminine valabile :D. Îl privesc. El închisese ochii si în nici 5 min. a adormit. Okay… Manon statea cuminte si privea lumea ce curgea în sus si în jos pe alee. Doar ca oboseala si-a spus cuvântul si dintr-un somn linistit, s-a transformat într-unul adânc, însotit cu sforaituri suieratoare. UPS… eram într-o deruta totala. Sa-l trezesc?!?! Cum sa fac asa ceva… era frânt de oboseala! Lumea trecea pe lânga noi. Sunetul sforaiturilor era de neacoperit. Toti întorceau capul catre noi. Pozitia mea a la Pieta lui Michelangelo era de un comic greu de surprins. Imi plimbam mâna peste gurita lui da de mai estompez ceva. Nici vorba. Începusem sa zâmbesc oamenilor curtenitor-întelegator… de fapt ei aveau niste mutre greu de imaginat. Normal, asta era o pozitie a îndragostitilor dar cu un efect neasteptat :D. Într-un final m-a pufnit râsul. N-am mai reusit sa ma abtin. Burta mea salta de râs – caci am uitat sa zic, eu râd sanatos, visceral, din abdomen… iar omul meu în acel moment a deschis ochii, pierdut si somnoros întrebându-ma soptit. "- Am dormit?" Oh my… mai tare a fost rafala mea de râs. L-am luat frumusel de dupa talie:D, am chemat un taxi si am mers acasa. Abia acasa cred ca i-am putut povesti ce se întâmplase.
----------------------------
... aici firul amintirii s-a rupt, Calin continua sa faca poze la bancile albite, apoi a trecut la copaci si statui. Ne-am amuzat de niste catei ce sa jucau în zapada... apoi ne-a plimbat pe marginea lacului si am facut poze la rate si porumbei. Daca aveam pâine as fi tinut porumbeii în palma. Asa m-am multumit sa-i privesc la picioarele mele lipaind. Zburatoarele cerului domesticite. (poate adaug si poze)
ciudatenii
Posted in: amintiri
De câte ori citesc înainte de culcare din cartea "doamnei sufletului meu" - Oana Pellea, ma ridic în capul oaselor cu un imbold de a scrie... si ma opresc de fiecare data în fata tastaturii, blocata. Pe ea nu o pot reprezenta prin litere moarte scrise pe ecran, e prea vie si frumoasa sa o aplatizez în acest fel. Scrierile ei fac bine. Nu inteleg cum nu a fost infestata de societate... cum nu a reusit civilizatia sa o transforme, sa o aduca "în rând cu lumea". Vede tot si totusi...
Categoric trebuie sa-i dau o forma aparte - pentru ca e un om aparte!
Categoric trebuie sa-i dau o forma aparte - pentru ca e un om aparte!
Episodul 1 - Scaune care nu exista
Posted in: amintiri
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Uneori traiesc cu senzatia ca nimic din ceea ce am parcurs în viata nu a fost întâmplator.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
De foarte mult timp mi-am propus sa scriu despre un sector important al muncii mele... îl amintesc deseori în cuvinte. dar cred ca prea putini îsi pot imagina ce presupune abordarea acestui subiect - “capitolul de mobila”. Dar ca sa ajung, cu adevarat, sa va vorbesc despre capitolul de mobila, trebuie sa fac o incursiune în trecut, într-un punct de unde a început totul.
Cu multi ani în urma, mai mult din joaca, m-am înscris la un curs intensiv de scurta durata, de design interior sub indrumarea artistului Mihai Ciupe* – tânar - care la acea vreme concepea / lucra / proiecta vesminte si decoruri pentru Teatrul National din Cluj. Cursul îl faceam, undeva în centru, la atelierul lui. Am pastrat intacte în minte câteva flash-uri din atelier, cu tablourile ce stateau atârnate prin colturi deasupra unor mormane de lemne, hârtii, textile. Tablourile cu peisaje, de o mare liniste, erau pictate de tatal sau... iar pe unul din stâlpii atelierului, atârna un desen în sepia, reprezentând un om prin linii suprapuse în cautarea unei directii indefinite adica, pura miscare. Asta era flebetea mea. Îmi poticneam privirea asupra lui deseori, rumegând capatul creionului, în timp ce scormoneam dupa vreo idee.
Dupa primele ore în care a vorbit despre tipul de umbre (aruncate si proprii obiectului) si modul cum, prin grosimea liniilor, poti specula adâncimea în desen, a trecut la cromatica unde ne dadea teme de la o zi la alta legate de studii de culoare. [si acum mai am pe undeva ratacite cartonasele de atunci]. Posibil, el sa fie vinovat pentru existenta unor studii de culoare, pe care continui sa le fac si în ziua de azi (le gasiti inclusiv pe pagina "WORKS" :)). Dar asta era doar începutul... ce-a urmat a fost însa cu totul altceva.
Omul asta avea pasiunea scaunelor :)! Voia sa ne vada inventând scaune. Ne dadea tema de casa de genul "Mâine sa va vad cu 5 desene de scaune. Dar, atentie! nu-mi faceti taburetul de-acasa. Vreau sa va vad ca inventati scaunul care nu exista". Mai bine de jumatate din curs am proiectat scaune :). Scaune dimineata, la amiaz' si seara. Ia nene, scaune pe pâine. Mie nu mi-au iesit scaunele, în sensul ca nu întelesesem idea reinventarii lui. În mintea mea, designul interior avea cu totul alta imagine - sa merg la casa omului sa-i armonizez ambientul în culoare, lumini, mobilierul existent înlocuit cu altceva nicidecum sa-i proiectez scaunul... eventual sa-l modific, sa-i recreez o alta identitate a spatiului interior cladita pe o idée unitara.
Pe lânga nebunia scaunelor, o mai avea si cea a canapelelor (caci dupa scaune am stat si la sectorul canapelelor o perioada). Si pe când nu mai aveam speranta ca o sa mai învat ceva din acest curs, ultima parte ne-a introdus în regulile deslusirii perspectivei unei camere folosind unul, doua sau chiar trei puncte de fuga. Cursul trecuse din ambiguu în ceva de ne-nteles! Geometrie pura. Umblam cu rigle, compas, guma, creioane colorate... ca nu mai stiai care curba carui punct de fuga corespundea. În fine, cumva am terminat cursul. Aplicabilitate... practicabilitate la ce-am studiat, ioc, sau cel putin asa parea in acel moment. Dar nu mi-am facut probleme... ba chiar îmi placuse tipul, pentru ca uneori, ne vorbea de proiectele lui reale de la Teatrul National, nu fictiune. Avea probleme cu vestimentatia pentru o cucoana corpolenta, care nu era de acord sa fie imbracata sumar doar în câteva lanturi groase si ceva curele de piele (cum avea el viziunea, de ex.). Privind la rece, realizez ca el ne predase cursul din prisma muncii lui. El trebuia sa inventeze tot felul de vesminte, decoruri, backrounduri etc. Deci era de înteles...
Ca orice artist avea propriile convingeri foarte personale (un fel le reguli pe care le respecta cu sfintenie). Eu eram, înca, aluat moale, modelabil, flexibil si luam aminte absorbeam tot ce vedeam / auzeam. Si-acum am înfipta în cap pe vecie o fraza de-a lui legata de culori. A zis, sub forma de adevar absolut, urmatoarele cuvinte - "nu exista ceva mai kitsch decât combinatia de mov cu verde, si aceaste doua culori ar fi bine sa nu fie puse niciodata împreuna!" Ca i-am dat dreptate sau nu, nici nu conteaza, dar nu am uitat vorbele lui. Valoarea cursului a fost mai degraba modul insufletit cum vorbea despre meseria lui, despre forma, culoare, line, punct, tematici etc. Toti care lucreaza în domeniul de creatie, îsi formeaza un sistem de valori individual, suprapus peste cel universal recunoscut. In acest fel îsi definesc identitatea. Motiv pentru care, întotdeauna când am atins lumi ale artistilor, citind din carti sau din discutie “face to face”, am încercat sa le privesc detasat fara sa-i contrazic neaparat. Tine de un respect pentru artist. Artistul întotdeauna traieste într-un castel personal, înteles sau nu de ceilalti.
Timpul a trecut... la un moment dat, m-am trezit cu un catalog mare de mobila contractat (punea problema a vreo 30 de camere) subiect la care ne uitam toti, cu o doza mare de îngrijorare, de unde sa-l apucam. În România, la acea vreme, cataloagele de mobila erau ceva de ordinul horror, si privind cu atentie cum se întâmplau sedintele de fotografiere - nici nu aveau cum sa depaseasca stadiul respectiv.
Cursul de design interior ce a dat impresia inutilitatii, brusc, va însemna un punct de plecare ca metoda de lucru...
be continued...
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
* MIHAI CIUPE - actualmente profesor la School of THEATRE AND DANCE, Florida USA
Egipt Episodul 3 - Vise turcoaz îmbaiate în Marea Rosie
Posted in: amintiri
Ei da... aici voiam demult sa ajung. Cine si-ar imagina ca eu care sunt semn de apa (oi, oi si înca cum) în fapt am fobie de apa. N-am nici o treaba în apa pâna la 2 m (dulce sau sarata), dar daca îmi spui ca are 5 m - problema e gata. Creierul la mine detine cheile camarii si poate dicta orice radicalisme, îmi poate oferi puteri nebanuite sau dezastre inimaginabile... îl urasc pentru plaja mare de desfasurare, de ce nu poate sta relaxat si sa ia lucrurile detasat. Evident ca domnul meu, ca de obicei, a avut de furca cu angoasele mele.
Ziua I
Am facut 4 excursii în larg. Prima, un rateu total. M-am echipat frumos, m-am lansat la apa, dar când mi-am bagat capul sub apa si am vazut adâncimea - saluuuut!! m-am reîntors la barca. Din cauza mea si Calin pierduse scufundarea. Isi dorea cu tot dinadinsul sa vedem aceiasi corali, sa înotam umar la umar. Pentru el, a vedea de unul singur acele frumuseti era fericire la jumatate. Stiam asta si nu eram in stare sa trec peste. Singura poza din acea iesire a fost o pisica de mare ce statea pe fundul apei.
Ziua a II-a
La a doua iesire omul meu n-a mai riscat... m-a prins zdravan de mâna sa nu o sterg (caci daca pot sa fentez sigur o voi face) si m-a dus pâna la zidul de corali. Nu am mai ripostat deoarece închiriasem un aparat foto suplimentar - era pacat sa nu-l folosim.
Locatia era cea mai frumoasa insula - "Giftun" - un paradis exotic. Departe de barca... cu un ochi pe Calin am încercat sa-mi inving teama. De fapt teama s-a risipit fara de stire când am fost invadata de peisajul si coloratura acvatica, ne-mai-lasând loc de scenarii neuronale micului meu dictator. Mi-aduc aminte ca tubul de respirat nu era grozav si periodic mai înghiteam câte o gura de apa sarata (retineti, Marea Rosie e foarte sarata!). Pot sa va confirm, ca textele cu marinari chemati în adâncuri sunt adevarate. Simti atractia abisului albastru, simti ca vrei mai mult, mai departe, noroc ca tubul prost ma trezea iute la realitate :). Obisnuindu-ma cu mediul, ajunsesem sa stau aproape nemiscata si urmaream cu interes forfota la ora diminetii. Papucii mei fosforescenti si jacheta de un portocaliu intens, atrageau pestii. De fapt erau curiosi, ei de mine, eu de ei :). Unul dintre ei (gri închis cu puncte si dungi galbene) îmi poza serios. Era my_foto_aqua_model :D. L-am surprins în imagini (vezi mai jos câteva... nu asa ca e frumusel !?!)
Dimensiunea pestilor si diversitatea era grozava. Nu mai vazusem asa ceva. Pesti de peste 1 m de culoarea curcubeului, sau de un visiniu-mov catifelat treceau pe lânga tine nepasatori. Culorile de genul acesta sau cobaltul, fara filtre speciale nu-ti iasa in imagini (la tipar ce sa mai povestim). La mari adâncimi rosul dispare definitiv ramânând doar o simfonie în albastru. Discusi cu diametrul de 15 - 25 cm, cu dungi, punctati sau uniformi colorati in culori vii, erau permanent prea in fata sa-i pot lua în prin plan. Acestia nu-mi pozau... dupa astia umblam eu înnebunita! In ridurile tarmului acoperit de corali viata era si mai bogata. Puteai sa te aventurezi în acele intrânduri dar o cam faceai pe riscul tau caci nu te mai puteai întoarce usor si daca atingeai coralii ranile dureroase greu se mai vindecau. La un moment dat îmi aduc aminte ca vazusem cam la 4 m adincime un peste maro inchis cu pete albe, cu un spate imens, arata precum Zepelinul doar ca la scara redusa. Am aflat mai apoi ca era un box fish ce la suparare se umfla si-si marise volumul ca forma de aparare. Am pozat si eu un box fish relaxat in urmatoarea excursie.
Pe acest peste l-am numit SPUFF, dupa reclama la pufulet :).Eram alaturi de omul meu când exemplarul blue, din fotografie, defila prin fata noastra. Calin printr-un semn subacvatic mi-a aratat botul lung... amândoi ne gândeam la acelasi lucru si instinctiv am pronuntat SPUFF, deoadata!!!... moment în care am iesit brusc din apa, cu zgomot puternic de zbatere, tusind zgomotos din cauza apei ce a intrat direct in plamâni, si ne priveam prin ochelarii supraestimati chicotind... Concluzie... în apa taci ca pestele sau te ineci drakului:D. A fost una din fazele la care am râs cu mare pofta (ulterior desigur).
Ziua a III-a
Urmatoarea zi ghinion. De dimineata m-am trezit prost. Mi-aduc aminte ca avusesem un vis cu scorpioni rosii. O durere cumplita de ochi ma încerca însotita de greata. Pâna am ajuns în larg raul se accentuase... suprapus peste miscarea ondulatoie a barcii... ma mir ca nu am reusit un numar complet. Dana (nemtoaica) repede s-a prins ca nu sunt okay si a venit la mine (fara sa o cunosc) si mi-a întins un medicament (un ibuprofen). Nu a avut efect. Nici n-am mâncat... stateam chircita într-un colt si asteptam sa vad când se întoarce Calin de la diving. Calin s-a întors in cele din urma, nu avusese o scufundare foarte reusita. Fredy (instructorul de diving) m-a privit si stiindu-ma cu o zi inainte mai agila, nicidecum lesinata mi-a întins din trusa de prim ajutor o pastila.
Intreb "- Ce pastila e? Cum se cheama?"
Zice "- Înlatura orice durere" si-mi arata cu degetul aratator fraza scisa pe cutie. Intradevar asa scria! Am zâmbit soptind în româneste cu glas stins: "- Doar n-o fi dumnezeu sa faca numai minuni".
Curios, chiar mi-am revenit si n-am vomitat :). Oricum ziua fusese terminata. Ajunsi la hotel ma uitam peste imaginile lui Calin. Omul meu pozase numai si numai corali. Nu vedea altceva. Era orbit de corali... Se indragostise de formele incredibile ale coralilor. Mi-era clar ca in urmatoarea excursie trebuia sa fac ceva sa surprind putin si din miscatoarele lunecoase... ca altfel nici nu o sa mai stim ce-am vazut. 
Scoica era vie. Miscai mâna deasupra ei si se închidea, deschidea...
Ziua a IV-a
Ultima zi de diving. Locatia de ancorare era într-o zona unde exista o epava. Adâncimea era undeva pe la vreo 15 m. De data asta eram foarte hotarita... mi-am luat aparatul si plina de curaj m-am avântat în abisul intunecat. 
Golul epavei era locuit de niste pesti de vreun metru, un metru jumate lungime, tip sabie, ce se miscau ca serpii. Brrr nu aratau grozavi. Grosimea lor era cam cât mâna mea. Ce era nasol cu ei, erau curiosi... ori eu, chiar nu-mi doream sa-i simt pe aproape. Am înotat cât de repede am putut la peretele îndepartat unde niste corali tineri încercau sa-si faca loc peste peretele epavei. 
Nu va lasati înselati de dimensiunea aprarent mica a liniilor din imagine. Erau foarte mari, 1m, 1.5m lungime
Apa in dreptul zidurilor de corali întotdeauna e cu câteva grade mai calda ca în rest... nu e de mirare ca aglomeratiile de pesti exotici erau aici.
Cu siguranta ca cei care au încercat poze subacvatice stiu dificultatea subiectului. Daca la diving poti controla miscarea, poti sta fix sa focalizezi pe ceva... e mult mai dificil sa faci imagini plutind la suprafata apei. Regulile pareau destul de clare. Imaginile trebuiau sa fie cit mai la suprafata pentru a prinde multa lumina naturala, sa folosesti blitzul si programul underwater, si sa fii cit mai aproape de pesti. Grele conditii... mai ales ultima:)! Cu toate acestea, vreau sa zic, ca imaginile sunt nothing fata de ceea ce vezi pe viu. Lumina trecea prin apa densa ca o sticla moale, dar mai ales feelingul de a fi în acel loc... deh deja sunt nostalgii. Pot sa-i înteleg pe deplin pe cei care au aceasta pasiune. Albastrul de marea rosie este absolut unic. Întotdeauna mi-am cumparat în Egipt rochite orientale de culoare turcoaz. Anul acesta am gasit si foarte vaporoase, placute pielii si ochiului. Culoarea asta este de acolo. Ti-o doresti pentru a te contopi cu marea. Mirajul... povesti a la Seherezad(a)... daaaa... of, of... cred ca ma vor atrage si la anul.
... grrrr prefata
Posted in: amintiri
UPS am început sa dau viata unor lucruri despre care trebuia sa fac o prefata. Un fel de prolog cu un continut tip "instructiuni de utilizare" :). Amintirile nu sunt doar forme plimbarete cum explicam mai jos, ele sunt o chestiune "inexplicabila". Sunt cutiute cu parfum vechi si nou în acelasi timp. Sunt plane paralele ale aceleeasi realitati. Fiecare din noi se naste cu un destin în fata caruia nu te poti pune de-a curmezisul niciodata, deoarece vei esua invariabil. Daca te-ai nascut sa fii iubita, vei fi, fara nici un efort. Ma uit la preafrumoasa mea blonda Ja si am confirmarea acestui lucru:). Daca te-ai nascut sa ai material cât nu poti duce, asa va fi. Ca ajuta, sau nu… ramâne de vazut. Daca te-ai nascut sa n-ai ninica… nu te zbate prea tare ca tot nu o sa ai :D. Sunt reguli asa de simple, pe care mai toti le ignora. Nu cred ca iubirea este doar un interschimb la nivel chimic, nu cred ca rocile sunt doar pietre si tac… Cu cât citesc mai mult din anticii mei cu atât creste convingerea mea ca totul pe lumea asta e forma de energie, iar conexiunile nu tin cont nici de spatiu, nici de timp. Nici macar nu stim legile dupa care se desfasoara aceste lucruri, dar ele exista si arata ca o imensa retea neuronala.
Ca nu suntem capabili sa gestionam astfel de energii e limitarea noastra. Din acest motiv, amintirile, le consider plane paralele cu prezentul si viitorul. Sunt oameni capabili sa-ti povesteasca despre o viata de om privind o singura poza. Cuvintele sunt doar portavocea acestor energii… Daca am sti sa vorbim în acesti termeni invizibili, cuvintele pot sa nu existe asa precum muzica am regasit-o in forme tacute tip "imagine"(exista un site care promoveaza destul de mult aceste necunoscute) sau precum marii compozitori aud muzica privind cursiv notele de pe o foaie de hârtie. Nimic nu este pe lumea asta precum vezi (folositi sensul propriu, ca altfel LOL). Sunt foarte, foarte amestecate itele acestei lumi, nu-i asa? De-aia va mai dau niste gheme vizuale. Pisicile suntem noi care ne jucam cu ele...
... sau suntem soarecii prinsi în cursa?!?!?! LOL I don't know... fiecare ce considera :D.
----------------------------------------------------------
Imaginile care le vedeti tin de "infoestetica" - adica o forma de arta contemporana in care frumusetea este obtinuta prin statistici / algoritmi matematici.
Episodul 2 - oameni si locuri
Posted in: amintiri
Orson Welles zicea ca în viata ne pasc 2 mari drame:
1. Sa nu avem ceea ce ne dorim din toata inima.
sau
2. Sa aveam tot ceea ce ne-am dorit.
Welles are dreptate, ambele dau prost, însa a uitat sa mentioneze ca mai exista o categorie: cei care nu-si doresc marea si sarea ci se bucura de ce au (un fel de "no past no future for life"). Astia sunt egiptenii. -------------------------------------------------------------------------------
Am sa fac o mica paralela descriptiva pe care am sesizat-o inevitabil... -------------------------------------------------------------------------------
Sunt obisnuita sa vad românii macinati de ambitii si dorinti, lucru ce-i face sa fie vesnic nemultumiti. "Capra vecinului" - exista! Avem un cult pentru ea :). Astfel, pierduti în puzderia de gânduri ireale ("fabricate"), preocupari îndreptate în alte directii decit cele prezente... fetele lor sunt deseori triste sau absente. In general privirea lor trece prin tine ca si cum nu ai exista. Trebuie sa arati printr-un cofraj exterior (masina, casa, îmbracaminte, aspect... ) ca meriti putina atentie... pentru ca românul nu pricepe decât aceasta forma de superficialitate. Asa e construita natia asta româneasca.
Intorcând privirea, ma uitam la acesti egipteni. In hotel, ma miscam intr-o lume exclusiv masculina. [numai barbati :D... intotdeauna m-am simtit mai bine intr-o lume a barbatilor decât a femeilor, eu neavând preocupari sau obsesii tipic feminine... dar revenim :)]... aveam senzatia ca sunt nascuti sa fie slugi, fara ca acest fapt sa-i deranjeze in vreun fel. Ba din contra adorau sa te serveasca. Sunt oameni spontani, cu fete deschise, de o simplitate incredibila oricând dispusi sa-ti guste umorul, sau chiar sa se distreze la rândul lor. Nu pozau si se manifestau foarte natural. Habar n-aveau cine e Manon Lescaut (de parca românii (mai ales cei sub 25 de ani) ar sti :)) dar nu conta. La nume de faraoni înclinau usor din cap cu mândrie... asta era lumea lor. Simpla, destul de marginita si clar înfipta în trecut.
De data aceasta am avut putin noroc si ne-am facut niste prieteni "locali" alaturi de care am iesit înafara orasului si am vazut ceva din adevaratul Egipt, nu cel din cadrul închis al hotelului sau al strazilor imposibil de circulat (îmbâcsite cu suveniruri chinezesti). El - egiptean. Ea - nemtoaica. El vorbea binisor engleza, ea un fel de germana ciudata (cica engelza). Traiau împreuna si aveau un business legat de diving, renting, traveling etc. Ne-am placut reciproc (ei ne-au acostat defapt la una din excursiile de diving) si am petrecut cu ei citeva zile inedite. O sa apara in poze excursia de la Luxor pe care am facut-o impreuna si putin din El-Gouna - mica Venetie egipteana (foarte europeana dealtfel) pe care am vizitat-o in ultima zi.
1. Sa nu avem ceea ce ne dorim din toata inima.
sau
2. Sa aveam tot ceea ce ne-am dorit.
Welles are dreptate, ambele dau prost, însa a uitat sa mentioneze ca mai exista o categorie: cei care nu-si doresc marea si sarea ci se bucura de ce au (un fel de "no past no future for life"). Astia sunt egiptenii. -------------------------------------------------------------------------------
Am sa fac o mica paralela descriptiva pe care am sesizat-o inevitabil... -------------------------------------------------------------------------------
Sunt obisnuita sa vad românii macinati de ambitii si dorinti, lucru ce-i face sa fie vesnic nemultumiti. "Capra vecinului" - exista! Avem un cult pentru ea :). Astfel, pierduti în puzderia de gânduri ireale ("fabricate"), preocupari îndreptate în alte directii decit cele prezente... fetele lor sunt deseori triste sau absente. In general privirea lor trece prin tine ca si cum nu ai exista. Trebuie sa arati printr-un cofraj exterior (masina, casa, îmbracaminte, aspect... ) ca meriti putina atentie... pentru ca românul nu pricepe decât aceasta forma de superficialitate. Asa e construita natia asta româneasca.
Intorcând privirea, ma uitam la acesti egipteni. In hotel, ma miscam intr-o lume exclusiv masculina. [numai barbati :D... intotdeauna m-am simtit mai bine intr-o lume a barbatilor decât a femeilor, eu neavând preocupari sau obsesii tipic feminine... dar revenim :)]... aveam senzatia ca sunt nascuti sa fie slugi, fara ca acest fapt sa-i deranjeze in vreun fel. Ba din contra adorau sa te serveasca. Sunt oameni spontani, cu fete deschise, de o simplitate incredibila oricând dispusi sa-ti guste umorul, sau chiar sa se distreze la rândul lor. Nu pozau si se manifestau foarte natural. Habar n-aveau cine e Manon Lescaut (de parca românii (mai ales cei sub 25 de ani) ar sti :)) dar nu conta. La nume de faraoni înclinau usor din cap cu mândrie... asta era lumea lor. Simpla, destul de marginita si clar înfipta în trecut.
De data aceasta am avut putin noroc si ne-am facut niste prieteni "locali" alaturi de care am iesit înafara orasului si am vazut ceva din adevaratul Egipt, nu cel din cadrul închis al hotelului sau al strazilor imposibil de circulat (îmbâcsite cu suveniruri chinezesti). El - egiptean. Ea - nemtoaica. El vorbea binisor engleza, ea un fel de germana ciudata (cica engelza). Traiau împreuna si aveau un business legat de diving, renting, traveling etc. Ne-am placut reciproc (ei ne-au acostat defapt la una din excursiile de diving) si am petrecut cu ei citeva zile inedite. O sa apara in poze excursia de la Luxor pe care am facut-o impreuna si putin din El-Gouna - mica Venetie egipteana (foarte europeana dealtfel) pe care am vizitat-o in ultima zi.
