mi-aduc aminte...
C. se temea sa nu fiu călugăriţă
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
... insecta LOL
Aici este ceva între memoria mea externa si un instrument de lucru...greu de definit :D, dar cu o amprenta destul de personala.
Alte teritorii deschise comunicarii sunt: email-ul (manon at manon.ro), DA Bazar dSign la4jeliboane. Aici, se mai întâmpla cât sunt foarte ocupata sa mai retrag dreptul la comentarii. Nu sterg niciodata comentariile - doar le activez 'au ba.
mi-aduc aminte...
C. se temea sa nu fiu călugăriţă
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
.
... insecta LOL
---------------------------------------------------------------------------
Povestire unu
---------------------------------------------------------------------------
Eu, nascuta la oras, cu vorbire curata, fara dialecte de nicaieri am ajuns odata într-un sat din Apuseni. De acolo era bunica unuia din verisorii mei dulci… nu-mi aduc aminte numele satului doar imaginea lui. Era fain. Tot satul era întins ca un fir de apa la baza a doua dealuri în V. Nu tu sosele, masini (atunci caruta era baza). Casa la care stateam avea vaci, bivoli, capre… câine evident legat de gard (la care i-am dat drumul de indata ce nu m-o vazut nime’ )… gaini, pisici… tot felul de oratanii. In mijlocul curtii trona inclusiv o fântâna la care mi-era ciuda ca n-ajungeam sa ma uit.
Ei bine, noi astia pirpirei nu prea stateam în casa… cât era ziua de lunga alergam pe ulita satului. Totul foarte asemanator cu Morometii dar ca pe viu.
Intr-o zi însa, mi-aduc aminte… era o vreme urâta. Nu era de iesit din casa… si unde nu ma pune buna sa ma duc la vecina de ograda dupa oloi. Okay. Zis si facut. În 2 timpi si 3 miscari eram în curtea vecina si îi zic la matusa
- Buna ziua. M-a trimis buna dupa o oala mare.
- Da la ce-i trebe’? s-o apucat de sarmale?
- Nu cred ca sarmale. Parca zicea de ceva placinte
- Placinte? Si ce sa faca cu oala de sarmale la placinte?
- Nu stiu, zic. Asta mi-a zis sa va cer.
Si unde nu-mi da o oala de ajungea pân’ la pamânt :D. De-abia m-am târait-o dupa mine. Când m-o vazut buna din usa… s-a luat de cap, pe urma de burta ca-i salta de râs. Eu foarte nedumerita priveam nestiind ce gresisem. Buna îi spune la matusa-mea:
- Da de zici ca ai adus copchila aiasta? A cui îi?
- E de la Cluj, mama. Fata lui Petrea. N-o mai fost la tara…
Drept e ca matusa-mea ma adusese acolo. Buna îl trimite pe alt verisor la vecina dupa oloi. Si unde nu-l vad ca vine cu o sticluta cu lichid galbui vâscos de pus în tigaie. Ala era oloiul ! LOL
Pentru mine oloi era oala mare. Eiii dar acolo în munti rânduielile sunt altele. Vorba, obiceiurile altele.
Din considerentul ca eram de la oras, no problem ca am facut si alte nastrusnicii de genul “nu-mi dati va rog un pic de bidinea?” – la care omul îmi spune “Un pic de bidinea?!?!… hai sa-ti spun eu cum e cu bidineaua… e ca si cu femeia gravita – esti sau nu esti… numa’ un pic gravida nu se poate ….
Si-asa am ajuns sa învat regionalismele. Preopriuzis nu ca ma interesa… doar ca daca nu… vorbeam paralel, nimeni nu ma întelegea. Nici ei pe mine nici eu pe ei. Regionalismele sunt limbaje dezvoltate in zone cu un anumit grad de izolare.
Concluzia mea: ei bine, cred ca limba e fluida si oamenilor le place sa si-o ajusteaze sa le placa, sa li se potriveasca.
---------------------------------------------------------------------------
Povestire doi
---------------------------------------------------------------------------
Fratii lui taica-meu (Petrea ca asa îl chema :D) locuiau în Turda si erau comercianti. De fapt vânzatori ambulanti (exista deci, nu numai teatru ambulant cu cabotini :D). Acestia semanau, daca vrei un termen de comparatie, cu tiganii, pentru ca era o îndeletnicire nomada. Te duceai cu marfa în spate (alt fel de melci ;)), la târgurile de tara. (de aici si expresia “apoi tăt meri, tăt meri”… în engleza traducere “keep walking” – Johnni Walker :D).
Unul din frati, mai de soi (adica avut), vindea tesaturi, de la satenuri pâna la in, bumbac, stofe de palton, velur, stămburi, văluri, orice te duce scăfârlia. Cu acesta am ajuns eu în satul ”noname” de mai sus :D.
O sora la care tinea taica-meu foarte mult si care avea 3 draci de fete (verisoarele mele de aceeasi vârsta cu sora mea) vindea maruntisuri: naframi, jucarii gen hopa-mitica “stă în cap si se ridica”, mingiute de hârtie umplute cu rumegus si prinse într-un elastic (acum vad la oferta de birotica astfel de jucarii)… turta dulce cu oglinzi integrate în aluatul roz sau alb:), acadele, agrafe, nasturi, inele din table LOL (adica belciuge) si alte stupizenii. Evident ca din aste maruntisuri nu faceai avere. Deci ea era saraca… însa, cum e în natura lucrurilor, aici era de gasit sufletul mai cald, inimos, luminos. Noi cele 2 surori preferam sa ne petrecem vacantele de vara sau iarna la ea, nu la celalalt (desi în cele din urma fiecare-si cerea dreptul).
Pi urma… nu mergeai acolo să stai! Vacantele de vara si iarna erau active. Nu exista târg de ţară la care sa nu fim prezenti. Ne trezeam cu noaptea-n cap pe la 1- 2, dupa ce umpleam IMS-ul cu hodrobelele de vânzare, noi toti copiii asezati deasupra ca si sarmalutele în oala. Si-acum simt mirosul de motorina combinat cu aerul taios si rece al noptilor apusene. “Drumurile” erau prin munti si de la zdruncinaturi… în timpul mersului mai ridicam capul sa vad pe unde suntem. Mi-aduc aminte licuricii ca niste stele cazatoare în fata masinii. Se sinucideau în lumina farurilor :). E o imagine asa ca un flash ce-ti ramâne bine înfipta în capsor.
Tin sa spun ca habar n-aveam geografic unde ne aflam… dar stiam cuvinte cheie (ca în misiunile secrete), mergem la: Sărmaş, Poieni, târgul de fete de pe Muntele Gaina, târgul de la Negreni – dintre cele mai cautate… ooohooo ala de la Sălciua renumit pentru peisagiu etc. Deci batut-am tot ardealul în lung si-n lat când n-atinsesem 14 ani ;).
Ajungeam la destinatie înainte de crapatul zorilor. În munti era asternuta o ceata deasa, groasa de s-o ungi pe chita. În 2 ceasuri trebuia sa-ti ridici cortul (ce-ti spuneam de tigani :D) – no – fugi ada lemne, bate cuie, acopera cu prelata, pune marfa la vânzare pe când apar musterii sa fie totul gata. Si-ncepea distractia.
Târgurile de tara însemnau oameni veniti de peste tot, mirosuri de mâncare, inclusiv berbeci la protap, muzica live, dansuri populare, bautura. Unii vindeau, altii cumparau… sau ambele.
Pentru mine era foarte neclar de ce dadeau banii femeile alea pe năfrămi. Da’ erau la mare cautare. De exemplu foarte greu ma dezbaresem de cuvântul batic. Nu se folosea cuvântul batic. Si o auzeam pe matusa-mea cu texte:
- Ioi aşe cinaşe esti muiere cu năframa aiasta. Iote am si cu pui (adica flori marunte), sau ia aci cu bobi (adica strugure :D). Si unde nu o punea sa încerce live :D
- No vezi, amu arati si tu în rândul lumii ce-a zice omu’ tau când te-o vedea asa făloasă, n-a mai avea ochi pentru alta… si dai toata gama de cuvinte de la ferchesa, ba ca-… parca erau vrajitorii. Uneori nu scapa nici cuvântul ocoş din descriere – deci daca îti cumparai năframă cu pui sigur deveneai ocoş din născare LOL. A nu te da pe-un jeb de cuie tot de-aici din aste descrieri este. Adica esti mândră tare.
La culori nu-i de povestit, iata una demna de retinut – culoare mnerâie (mierie) adica ca si cerul.
Măăăi si erau urâteeee cu crengi LOL… Deci daca voiai sa urâtesti o femeie îi puneai naframa in cap, da’poi când le vedeai cât de încântate se măsurau în oglinda… începeai sa cânti ca si ele, le dădeai apă la moară, cum nu :D. Învatasem si eu lectia si mă-nfigeam la tejghea în vorbe :D. Pe care o vedeam mai săraca îi dădeam năframa mai lesne, la alta prea făloasă o puneam să plăteasca cât nu face :D. Adica marketing. Năframile se cumparau pentru vreun eveniment gen nuntă… botez… …altele doar ca sa nu fie alta în sat mai faina :D.
Nu-i de povestit detalii tehnice gen – unde se usura lumea în târg si în ce fel (oricum animalele erau peste tot (fiind si târg de animale): cai, vaci, porci, iepuri, gaini, oi, miei, etc…deci cu tot ce presupunea sectorul). Nu erau buzi doar brazi :D, asa ca treaba era obla ca funia-n sac – lasam imaginatia sa va zburde cum vrea ea. Un lucru era sigur si de baza – frunza carpatina (precum în reclama lui Udrea) :D.
Despre vestitul mers si gândit ardelenesc auzeam des – “no lasă, meri loşon, nu-i grabă” sau “meri rar în paşi ca tăt acolo ajungi”.
In Turda cele 3 verisoare împreuna cu sora-mea mergeau în centru la agatat – dar se spunea – mergem pe floaşter. Matusa-mea mai zghiera în urma – va sta capul la iubit ca la miel mintea dupa măcris primăvara. Deci dificil de înteles pentru mine ambele exprimari deoarece în oi n-aveam experienta.
… am batut câmpii destul :D… idea ce se desprinde de aici – ardeleneasca trebuie auzita ca întreg pentru melodicitatea si aerul ei (daca mai este). Jaba o scoti din context ca îi piere farmecul. Mai este câte unul gen Grigore Lese ce e de acolo, om dintr-o bucata, nu l-o schimbat nici vremurile nici vedetismul. Merita ascultat cum graieste / horeste – chiar îi fain de tăt.
Se spune, ca multe din apucaturile maturitatii, bune sau rele, trebuiesc cautate ca justificare în copilarie. Si sa vreau, nu pot sa dezmint :). Asa este! N-am realizat importanta copilariei… nu atunci, caci eram prea preocupata de trairea momentului :D... abia timpul raschiat a asezat lucrurile într-un anume fel pe acel teritoriu foarte solid cladit. Tot ce a venit ulterior a crescut peste, precum iarba sau buruienile pe un pamânt fertil.
Mai nou, ma întorc destul de des la acea perioada, deoarece, orice ating reprezinta o masura a unor radacini bine înfipte undeva în strafundul fiintei mele si care, culmea, si-au dezvoltat încrengaturi pâna la suprafata. Daca nu aveam acele radacini nu va povesteam, nu va aratam, nu va desenam, anumite aspecte. Putini sunt cei care rezoneaza instinctiv în fata Naturalului… si nu din snobism… sau pentru o asa zisa “moda eco”.
La mine copilaria ruleaza pe o frecventa fixa ©… bine definita. Ca si radioul am undeva o rotita into-->Vizibila, cu care pot intra direct pe acel canal. Pot sa ma întorc în timp, în orice punct. Mai sus de frecventa © e zgomotul strazii, TV-ul si vocile umane (vacarmul as putea spune), uneori de un facil imposibil de suportat, mai jos de ea, e o zona grea (ignorata sau evitata cu buna stiinta, de marea majoritate). Dar o sa ocolesc o târa zona frecventelor pentru ca aici ne putem prinde urechile ghinishor… mai bine ma opresc la gradina mea cu brazi.
Eram un ghemotoc de fata nu mai mare de un metru înaltime. Purtam sosetute albe, si sandalute de lac. Rochitele preferate erau ca de balerina. Una foarte vaporoasa dintr-un voal albastru cu buline albe si alta dintr-un voal galben cu desu din saten superlucios galben. Totul în jur era mai înalt decât mine, mai putin: fluturii, gâzele, pasarile, furnicile si anumite flori. În inconstienta mea, habar n-aveam ca, eram stapâna unui tinut foarte special, sub forma unei gradini imense, terasate, cu alei pe fiecare nivel si scari ce serpuiau de la amfiteatrul Dermatologiei direct la platoul plan de la spitalul TBC. Imensa gradina în loc de mesteceni, plopi sau artari, era populata cu brazi… dar nu asa cum vedeti în filme, nu brazi de craciun… nooo, brazi mai înalti de un bloc cu 10 etaje. N-am mai vazut nicaieri asemenea brazi. Erau plantati în asa fel încât degetele crengilor tepoase se atingeau usor în balansul vântului. În acesta gradina de brazi mi-am petrecut ani întregi de zi lumina. Îi cunosteam toate scorburile, toate cuiburile... Fluturii îi prindeam fara plasa. Aveam o tehnica speciala si îi culegeam direct de pe floare, dar nu înainte de a le vedea trompa, ca o spirala infinita, cum se desfacea si se strângea.... Phhhiu stricam toate cuiburile de furnici ca mai apoi sa le urmaresc cum reconstruiesc.
Acuma stau frumos pe acest scaun din fata calculatorului si aud bâzâitul monoton al ventilatoarelor sau discurilor învârtitoare HDD. Atunci ascultam simfonia, niciodata identica, a brazilor. Cunosteai tipul de vreme si daca erai orb… trebuia doar sa îti ascuti urechea bine sa decriptezi mesajul sonor din aer. Nu stiu sa fi fost vreodata pe deplin liniste… oricum acea padure verde era îmbâcsita de zburatoare. Din lipsa de ocupatie principala mea pasiune era lumea ce o aveam in fata. Urmaream cu atentie cuiburile pasarilor si furam din’adins pui si îl aduceam la maica-mea sub textul "l-am gasit cazut din cuib" :D. Motiv pentru care am crescut la pasari de nu m-am vazut :). Alt truc: învatasem sa-mi fac radiou natural. Într-o cutie de chibrituri închideam un bondar si scuturam cutia :D... ce-mi trebuia mai mult? Ce TV?... ce internet? Le dregeam eu cumva... nu era loc de plictis credeti-ma. Eram in perfecta rezonanta cu tot ce ma înconjura.
Acum, ca am povestit putin despre radacini, sa vedem si încrengaturile actuale care ma fac sa ma opresc si sa zâmbesc :). Ramânem tot în zona combinatiei om-natura. Sa vedem cum...
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Uneori traiesc cu senzatia ca nimic din ceea ce am parcurs în viata nu a fost întâmplator.
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
De foarte mult timp mi-am propus sa scriu despre un sector important al muncii mele... îl amintesc deseori în cuvinte. dar cred ca prea putini îsi pot imagina ce presupune abordarea acestui subiect - “capitolul de mobila”. Dar ca sa ajung, cu adevarat, sa va vorbesc despre capitolul de mobila, trebuie sa fac o incursiune în trecut, într-un punct de unde a început totul.
Cu multi ani în urma, mai mult din joaca, m-am înscris la un curs intensiv de scurta durata, de design interior sub indrumarea artistului Mihai Ciupe* – tânar - care la acea vreme concepea / lucra / proiecta vesminte si decoruri pentru Teatrul National din Cluj. Cursul îl faceam, undeva în centru, la atelierul lui. Am pastrat intacte în minte câteva flash-uri din atelier, cu tablourile ce stateau atârnate prin colturi deasupra unor mormane de lemne, hârtii, textile. Tablourile cu peisaje, de o mare liniste, erau pictate de tatal sau... iar pe unul din stâlpii atelierului, atârna un desen în sepia, reprezentând un om prin linii suprapuse în cautarea unei directii indefinite adica, pura miscare. Asta era flebetea mea. Îmi poticneam privirea asupra lui deseori, rumegând capatul creionului, în timp ce scormoneam dupa vreo idee.
Dupa primele ore în care a vorbit despre tipul de umbre (aruncate si proprii obiectului) si modul cum, prin grosimea liniilor, poti specula adâncimea în desen, a trecut la cromatica unde ne dadea teme de la o zi la alta legate de studii de culoare. [si acum mai am pe undeva ratacite cartonasele de atunci]. Posibil, el sa fie vinovat pentru existenta unor studii de culoare, pe care continui sa le fac si în ziua de azi (le gasiti inclusiv pe pagina "WORKS" :)). Dar asta era doar începutul... ce-a urmat a fost însa cu totul altceva.
Omul asta avea pasiunea scaunelor :)! Voia sa ne vada inventând scaune. Ne dadea tema de casa de genul "Mâine sa va vad cu 5 desene de scaune. Dar, atentie! nu-mi faceti taburetul de-acasa. Vreau sa va vad ca inventati scaunul care nu exista". Mai bine de jumatate din curs am proiectat scaune :). Scaune dimineata, la amiaz' si seara. Ia nene, scaune pe pâine. Mie nu mi-au iesit scaunele, în sensul ca nu întelesesem idea reinventarii lui. În mintea mea, designul interior avea cu totul alta imagine - sa merg la casa omului sa-i armonizez ambientul în culoare, lumini, mobilierul existent înlocuit cu altceva nicidecum sa-i proiectez scaunul... eventual sa-l modific, sa-i recreez o alta identitate a spatiului interior cladita pe o idée unitara.
Pe lânga nebunia scaunelor, o mai avea si cea a canapelelor (caci dupa scaune am stat si la sectorul canapelelor o perioada). Si pe când nu mai aveam speranta ca o sa mai învat ceva din acest curs, ultima parte ne-a introdus în regulile deslusirii perspectivei unei camere folosind unul, doua sau chiar trei puncte de fuga. Cursul trecuse din ambiguu în ceva de ne-nteles! Geometrie pura. Umblam cu rigle, compas, guma, creioane colorate... ca nu mai stiai care curba carui punct de fuga corespundea. În fine, cumva am terminat cursul. Aplicabilitate... practicabilitate la ce-am studiat, ioc, sau cel putin asa parea in acel moment. Dar nu mi-am facut probleme... ba chiar îmi placuse tipul, pentru ca uneori, ne vorbea de proiectele lui reale de la Teatrul National, nu fictiune. Avea probleme cu vestimentatia pentru o cucoana corpolenta, care nu era de acord sa fie imbracata sumar doar în câteva lanturi groase si ceva curele de piele (cum avea el viziunea, de ex.). Privind la rece, realizez ca el ne predase cursul din prisma muncii lui. El trebuia sa inventeze tot felul de vesminte, decoruri, backrounduri etc. Deci era de înteles...
Ca orice artist avea propriile convingeri foarte personale (un fel le reguli pe care le respecta cu sfintenie). Eu eram, înca, aluat moale, modelabil, flexibil si luam aminte absorbeam tot ce vedeam / auzeam. Si-acum am înfipta în cap pe vecie o fraza de-a lui legata de culori. A zis, sub forma de adevar absolut, urmatoarele cuvinte - "nu exista ceva mai kitsch decât combinatia de mov cu verde, si aceaste doua culori ar fi bine sa nu fie puse niciodata împreuna!" Ca i-am dat dreptate sau nu, nici nu conteaza, dar nu am uitat vorbele lui. Valoarea cursului a fost mai degraba modul insufletit cum vorbea despre meseria lui, despre forma, culoare, line, punct, tematici etc. Toti care lucreaza în domeniul de creatie, îsi formeaza un sistem de valori individual, suprapus peste cel universal recunoscut. In acest fel îsi definesc identitatea. Motiv pentru care, întotdeauna când am atins lumi ale artistilor, citind din carti sau din discutie “face to face”, am încercat sa le privesc detasat fara sa-i contrazic neaparat. Tine de un respect pentru artist. Artistul întotdeauna traieste într-un castel personal, înteles sau nu de ceilalti.
Timpul a trecut... la un moment dat, m-am trezit cu un catalog mare de mobila contractat (punea problema a vreo 30 de camere) subiect la care ne uitam toti, cu o doza mare de îngrijorare, de unde sa-l apucam. În România, la acea vreme, cataloagele de mobila erau ceva de ordinul horror, si privind cu atentie cum se întâmplau sedintele de fotografiere - nici nu aveau cum sa depaseasca stadiul respectiv.
Cursul de design interior ce a dat impresia inutilitatii, brusc, va însemna un punct de plecare ca metoda de lucru...
be continued...
-------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
* MIHAI CIUPE - actualmente profesor la School of THEATRE AND DANCE, Florida USA
Ei da... aici voiam demult sa ajung. Cine si-ar imagina ca eu care sunt semn de apa (oi, oi si înca cum) în fapt am fobie de apa. N-am nici o treaba în apa pâna la 2 m (dulce sau sarata), dar daca îmi spui ca are 5 m - problema e gata. Creierul la mine detine cheile camarii si poate dicta orice radicalisme, îmi poate oferi puteri nebanuite sau dezastre inimaginabile... îl urasc pentru plaja mare de desfasurare, de ce nu poate sta relaxat si sa ia lucrurile detasat. Evident ca domnul meu, ca de obicei, a avut de furca cu angoasele mele.
Ziua I
Am facut 4 excursii în larg. Prima, un rateu total. M-am echipat frumos, m-am lansat la apa, dar când mi-am bagat capul sub apa si am vazut adâncimea - saluuuut!! m-am reîntors la barca. Din cauza mea si Calin pierduse scufundarea. Isi dorea cu tot dinadinsul sa vedem aceiasi corali, sa înotam umar la umar. Pentru el, a vedea de unul singur acele frumuseti era fericire la jumatate. Stiam asta si nu eram in stare sa trec peste. Singura poza din acea iesire a fost o pisica de mare ce statea pe fundul apei.
Ziua a II-a
La a doua iesire omul meu n-a mai riscat... m-a prins zdravan de mâna sa nu o sterg (caci daca pot sa fentez sigur o voi face) si m-a dus pâna la zidul de corali. Nu am mai ripostat deoarece închiriasem un aparat foto suplimentar - era pacat sa nu-l folosim.
Locatia era cea mai frumoasa insula - "Giftun" - un paradis exotic. Departe de barca... cu un ochi pe Calin am încercat sa-mi inving teama. De fapt teama s-a risipit fara de stire când am fost invadata de peisajul si coloratura acvatica, ne-mai-lasând loc de scenarii neuronale micului meu dictator. Mi-aduc aminte ca tubul de respirat nu era grozav si periodic mai înghiteam câte o gura de apa sarata (retineti, Marea Rosie e foarte sarata!). Pot sa va confirm, ca textele cu marinari chemati în adâncuri sunt adevarate. Simti atractia abisului albastru, simti ca vrei mai mult, mai departe, noroc ca tubul prost ma trezea iute la realitate :). Obisnuindu-ma cu mediul, ajunsesem sa stau aproape nemiscata si urmaream cu interes forfota la ora diminetii. Papucii mei fosforescenti si jacheta de un portocaliu intens, atrageau pestii. De fapt erau curiosi, ei de mine, eu de ei :). Unul dintre ei (gri închis cu puncte si dungi galbene) îmi poza serios. Era my_foto_aqua_model :D. L-am surprins în imagini (vezi mai jos câteva... nu asa ca e frumusel !?!)
Dimensiunea pestilor si diversitatea era grozava. Nu mai vazusem asa ceva. Pesti de peste 1 m de culoarea curcubeului, sau de un visiniu-mov catifelat treceau pe lânga tine nepasatori. Culorile de genul acesta sau cobaltul, fara filtre speciale nu-ti iasa in imagini (la tipar ce sa mai povestim). La mari adâncimi rosul dispare definitiv ramânând doar o simfonie în albastru. Discusi cu diametrul de 15 - 25 cm, cu dungi, punctati sau uniformi colorati in culori vii, erau permanent prea in fata sa-i pot lua în prin plan. Acestia nu-mi pozau... dupa astia umblam eu înnebunita! In ridurile tarmului acoperit de corali viata era si mai bogata. Puteai sa te aventurezi în acele intrânduri dar o cam faceai pe riscul tau caci nu te mai puteai întoarce usor si daca atingeai coralii ranile dureroase greu se mai vindecau. La un moment dat îmi aduc aminte ca vazusem cam la 4 m adincime un peste maro inchis cu pete albe, cu un spate imens, arata precum Zepelinul doar ca la scara redusa. Am aflat mai apoi ca era un box fish ce la suparare se umfla si-si marise volumul ca forma de aparare. Am pozat si eu un box fish relaxat in urmatoarea excursie.

Ziua a III-a
Urmatoarea zi ghinion. De dimineata m-am trezit prost. Mi-aduc aminte ca avusesem un vis cu scorpioni rosii. O durere cumplita de ochi ma încerca însotita de greata. Pâna am ajuns în larg raul se accentuase... suprapus peste miscarea ondulatoie a barcii... ma mir ca nu am reusit un numar complet. Dana (nemtoaica) repede s-a prins ca nu sunt okay si a venit la mine (fara sa o cunosc) si mi-a întins un medicament (un ibuprofen). Nu a avut efect. Nici n-am mâncat... stateam chircita într-un colt si asteptam sa vad când se întoarce Calin de la diving. Calin s-a întors in cele din urma, nu avusese o scufundare foarte reusita. Fredy (instructorul de diving) m-a privit si stiindu-ma cu o zi inainte mai agila, nicidecum lesinata mi-a întins din trusa de prim ajutor o pastila.
Intreb "- Ce pastila e? Cum se cheama?"
Zice "- Înlatura orice durere" si-mi arata cu degetul aratator fraza scisa pe cutie. Intradevar asa scria! Am zâmbit soptind în româneste cu glas stins: "- Doar n-o fi dumnezeu sa faca numai minuni".
Curios, chiar mi-am revenit si n-am vomitat :). Oricum ziua fusese terminata. Ajunsi la hotel ma uitam peste imaginile lui Calin. Omul meu pozase numai si numai corali. Nu vedea altceva. Era orbit de corali... Se indragostise de formele incredibile ale coralilor. Mi-era clar ca in urmatoarea excursie trebuia sa fac ceva sa surprind putin si din miscatoarele lunecoase... ca altfel nici nu o sa mai stim ce-am vazut. 
Scoica era vie. Miscai mâna deasupra ei si se închidea, deschidea...
Ziua a IV-a
Ultima zi de diving. Locatia de ancorare era într-o zona unde exista o epava. Adâncimea era undeva pe la vreo 15 m. De data asta eram foarte hotarita... mi-am luat aparatul si plina de curaj m-am avântat în abisul intunecat. 
Golul epavei era locuit de niste pesti de vreun metru, un metru jumate lungime, tip sabie, ce se miscau ca serpii. Brrr nu aratau grozavi. Grosimea lor era cam cât mâna mea. Ce era nasol cu ei, erau curiosi... ori eu, chiar nu-mi doream sa-i simt pe aproape. Am înotat cât de repede am putut la peretele îndepartat unde niste corali tineri încercau sa-si faca loc peste peretele epavei.
Nu va lasati înselati de dimensiunea aprarent mica a liniilor din imagine. Erau foarte mari, 1m, 1.5m lungime
Apa in dreptul zidurilor de corali întotdeauna e cu câteva grade mai calda ca în rest... nu e de mirare ca aglomeratiile de pesti exotici erau aici.
Cu siguranta ca cei care au încercat poze subacvatice stiu dificultatea subiectului. Daca la diving poti controla miscarea, poti sta fix sa focalizezi pe ceva... e mult mai dificil sa faci imagini plutind la suprafata apei. Regulile pareau destul de clare. Imaginile trebuiau sa fie cit mai la suprafata pentru a prinde multa lumina naturala, sa folosesti blitzul si programul underwater, si sa fii cit mai aproape de pesti. Grele conditii... mai ales ultima:)! Cu toate acestea, vreau sa zic, ca imaginile sunt nothing fata de ceea ce vezi pe viu. Lumina trecea prin apa densa ca o sticla moale, dar mai ales feelingul de a fi în acel loc... deh deja sunt nostalgii. Pot sa-i înteleg pe deplin pe cei care au aceasta pasiune. Albastrul de marea rosie este absolut unic. Întotdeauna mi-am cumparat în Egipt rochite orientale de culoare turcoaz. Anul acesta am gasit si foarte vaporoase, placute pielii si ochiului. Culoarea asta este de acolo. Ti-o doresti pentru a te contopi cu marea. Mirajul... povesti a la Seherezad(a)... daaaa... of, of... cred ca ma vor atrage si la anul.
UPS am început sa dau viata unor lucruri despre care trebuia sa fac o prefata. Un fel de prolog cu un continut tip "instructiuni de utilizare" :). Amintirile nu sunt doar forme plimbarete cum explicam mai jos, ele sunt o chestiune "inexplicabila". Sunt cutiute cu parfum vechi si nou în acelasi timp. Sunt plane paralele ale aceleeasi realitati. Fiecare din noi se naste cu un destin în fata caruia nu te poti pune de-a curmezisul niciodata, deoarece vei esua invariabil. Daca te-ai nascut sa fii iubita, vei fi, fara nici un efort. Ma uit la preafrumoasa mea blonda Ja si am confirmarea acestui lucru:). Daca te-ai nascut sa ai material cât nu poti duce, asa va fi. Ca ajuta, sau nu… ramâne de vazut. Daca te-ai nascut sa n-ai ninica… nu te zbate prea tare ca tot nu o sa ai :D. Sunt reguli asa de simple, pe care mai toti le ignora. Nu cred ca iubirea este doar un interschimb la nivel chimic, nu cred ca rocile sunt doar pietre si tac… Cu cât citesc mai mult din anticii mei cu atât creste convingerea mea ca totul pe lumea asta e forma de energie, iar conexiunile nu tin cont nici de spatiu, nici de timp. Nici macar nu stim legile dupa care se desfasoara aceste lucruri, dar ele exista si arata ca o imensa retea neuronala.
Ca nu suntem capabili sa gestionam astfel de energii e limitarea noastra. Din acest motiv, amintirile, le consider plane paralele cu prezentul si viitorul. Sunt oameni capabili sa-ti povesteasca despre o viata de om privind o singura poza. Cuvintele sunt doar portavocea acestor energii… Daca am sti sa vorbim în acesti termeni invizibili, cuvintele pot sa nu existe asa precum muzica am regasit-o in forme tacute tip "imagine"(exista un site care promoveaza destul de mult aceste necunoscute) sau precum marii compozitori aud muzica privind cursiv notele de pe o foaie de hârtie. Nimic nu este pe lumea asta precum vezi (folositi sensul propriu, ca altfel LOL). Sunt foarte, foarte amestecate itele acestei lumi, nu-i asa? De-aia va mai dau niste gheme vizuale. Pisicile suntem noi care ne jucam cu ele...

... sau suntem soarecii prinsi în cursa?!?!?! LOL I don't know... fiecare ce considera :D.
----------------------------------------------------------
Imaginile care le vedeti tin de "infoestetica" - adica o forma de arta contemporana in care frumusetea este obtinuta prin statistici / algoritmi matematici.